„kinderland“ de liliana corobca

cum e să fii copil de căpșunar?

din nou un roman cu temă explicită: ce e cu copiii români (moldoveni, whatever) lăsați acasă de căpșunari, adică ăia plecați să câștige banul gros în afară. ei bine, și copiii ăștia rămași - ce-i cu ei? se-ntreabă autoarea. și se iaca scoțând un roman realist în mare vogă (cel puțin la cei cu suflet lăcrimos).

personajul principal e cristina. are 12 ani și tre' să-ngrijească de cei doi frați mai mici. și cam tot romanul e scrisoarea ei către noi, ca o dare de seamă. cine nu se topește ca lumânarea la focul unui copil necăjit? dickens a scris o-ntreagă industrie pentru burghejii vremii sale. noii noștri scriitori au scris despre copilăriile lor comuniste, dar inocente drăgăliță-Doamne.

mie mi-au plăcut cel mai mult auto-ironiile moldovenești și-aici liliana corobca e bazată:

„Moldovenii, săr Obama. Ei au reparat și chiar au construit Turnul Eiffel, Aeroportul din Dubai, Turnurile Petronas din Kuala Lumpur, Centrul Financiar Internațional Nr.2 din Hong Kong, Empire State Building din New York, Sfânta Sofia - Istanbul, Opera din Sidney - Australia...“ „Vai, spune Obama foarte impresionat, și de unde vin acești moldoveni?“ (Aici un copil, consilier al lui Obama, trebuie să arate pe hartă Moldova). „O țară atât de mică pentru niște constructori atât de mari?“ „Nu, săr Obama, Moldova e ofisul lor, iar ei sunt în toată lumea.“ (p.130)

De la noi din sat numai în Africa n-a plecat nimeni. Încă. (p.130)

kinderlandul.

este atunci când cei mici se joacă de-a cei mari, se spune în carte. însă eu, la finalul cărții, am constatat că romanul este un kinderland pe invers, adică-i un joc când cei mari se joacă de-a cei mici. nu spun că jocul nu-i frumos, dar îl prefer jocul celor mici. oamenii mari au uitat să se joace, iar jocurile lor sună fals. poate romanul ar fi fost perfect pentru adolescenți, însă în mod sigur trebuia altfel scris. adolescenții se boringesc repede și zvârlă cartea cât colo.

personal, aș fi preferat să citesc despre tema „romanului“ acesta într-o povestire, cel mult într-o nuvelă - care-ar fi ieșit fenomen, nu alta! așa, cele 179 de pagini, în care cauți cu lumânarea jocul, imaginarul și fantasticul - atât de specifice universului copilăriei - sunt cam multe.