jurnal de lectură 8 („iliada“ de homer / murnu)

cântul 3 

aflu că motivul izbucnirii războiului troian, elena, și-a părăsit soțul - pe menelau - și a mers cu troianul paris, avea un copil cu acesta. mamă cam denaturată...

în acest cânt, oștile încep să se înfrunte și iese paris care-și provoacă rivalul, pe menelau. doar că singura calitate a lui paris e frumusețea - podoaba de chip și de plete - și nu vitejia, așa că, atunci când menelau se dă la el, paris o rupe la fugă. 

De spaimă cuprins fără voie, / Repede, numai să scape de el, în mulțime-a dosit-o (III, 31-32)

dar hector, fratele lui, îi face morală, că din vina lui se luptă de 9 ani, așa că paris decide că e vremea să se lupte separat, cu menelau, câștigătorul s-o ia pe elena iar oastea pierzătorului să se retragă. 

hector îl admonestează pe paris (johann tischbein, sec. 19)

lupta se suspendă - prilej cu care regele troiei, priam, admira câțiva viteji din oastea adversă: ulise, agamenon, aiax - și promisiunile sunt jurate pe sacrificii solare și pământene / htonice. imaginație cam bolnavă în blestem:

Care din doi cuteza-va să calce tocmeala făcută,
Piară cu creierul scurs întocmai ca vinul de față,
El și ai lui, iar nevasta să-i fie răpită de alții (III, 297-299)

menelau se roagă lui zeus să-l ajute să-l pedepsească pe paris, pentru că încălcase legile divine ale ospeției, răpindu-i nevasta. deși nu-l nimerește pe paris cu lancea și sabia, e cât p-aci să-l sugrume târându-l de coif. 

intervine însă zeița afrodita (zeița frumuseții și a iubirii) - cea proclamată de paris însuși cea mai frumoasă în legenda cu mărul - rupe cureaua coifului și-l răpește pe paris într-o ceață sus, în cetate. homer zice că l-a răpit zeița, dar io îmi închipui că a fugit din nou, după ce a provocat un nor de praf.

paris e salvat de afrodita din lupta cu menelau

doar că lui paris lupta i-a făcut poftă de sex, așa că o ia pe elena și amândoi în crivatul / patul cel bine strunjit se culcară :))

paris și elena, de louis david (sec. 19)

cântul 4

cântul începe cu gâlceava între zei: zeus vrea sfârșitul războiului, menelau cel învingător să-și ia femeia și să plece, iar troia să rămână cum îi place lui, căci o favorizează. nu prea am înțeles ce voise cu visul către agamemnon din cântul 2, poate să-l înșele pe acesta că va cuceri cetatea. cațele de hera și atena se opun. 

așa că atena coboară printre troieni și-l provoacă pe unul dintre ei să încalce jurământul. așa că acesta îl ochește pe menelau, dar acesta din urmă, ocrotit tot de atena, e doar rănit. retoric, homer i se adresează lui menelau rănitul, persoana a doua:

Tocmai așa, înroșite ți-au fost, o, Menelau, și ție,
Binecrescutele șolduri și glezne, pulpele tale. (IV, 143-144)

troienii pornesc deci bătălia iar agamemnon, după ce se convinge că frate-su menelau nu-i rănit de moarte, merge prin bătălie pedestru și-și îmbărbătează oștenii să-i ucidă pe cei care și-au călcat jurământul, pe troieni. 

tot îmbărbătând, agamemnon dă și de bătrânul nestor care rostește o vorbă, care-mi aduce în minte o alta, preferată, a sfântului pavel (I corinteni, 10, 23): toate sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos (Πάντα ἔξεστιν, ἀλλ’οὐ πάντα συμφέρει). vorba lui nestor este: 

Dar nu toate / Cele dorite de om sunt date de zei împreună (IV, 311-312)
ἀλλ᾽ οὔ πως ἅμα πάντα θεοὶ δόσαν ἀνθρώποισιν = Dar zeii nu le-au dat muritorilor pe toate deodată

și iarăși pomelnicul câtorva neamuri din oastea atridă a lui agamemnon...

găsesc o minunată descriere poetică a valurilor mării:

Cum răscolite de vântul de-apus ale mării talazuri

Repzi și dese spre mal cu vuiet pronesc dup-olaltă;

Ele-nainte se-ncreastă venind și apoi cu putere 

Gem sfărâmate de stânci și se-ncovăie-nalte la maluri

Și pe uscat risipindu-se-mproașcă săratele spume (IV, 413-418)

vedem apoi măcelul încins, troienii asmuțiți de apolo, aheii de atena.

lupte dintre troieni și ahei (hans sebald beham, sec. 16)