să ne cunoaştem vecinii prin cultură - maghiarii

pictorul maghiar csontváry kosztka tivadar

este un pictor suprarealist, care se încadrează foarte bine în explorarea îndrăzneaţă a graniţei dintre lumea interioară şi cea exterioară - o realitate (suprarealitate!) nouă fizică şi psihică."

exerciţiu: priviţi cu atenţie şi vedeţi dacă simţiţi transferul din planul timpului/a lumii obişnuite/cotidiene, pe planul altui timp/lumi deosebit/e. (chiar şi prin imagini "bloguite")

păi să vedeţi!

este clar că şi după această carte voi vedea altfel tablourile impresioniştilor şi nu numai.

cine este autorul?
victor ieronim stoichiţă e un mare cercetător în arte vizuale – a fost elev şi la şcoala de la păltiniş –, doctorat la paris, profesor pe la harvard – tot tacâmul academic visat de neaoşii noştri.
ei bine, în acest volumaş îşi propune să dovedească că în tablourile lor, impresioniştii au avut ca temă meditaţia asupra actului de a vedea. "impresionismul 'gândeşte privirea' cu o voinţă de inovare care nu presupune în mod necesar ignorarea tradiţiei, cât, mai degrabă, dialogul cu tradiţia. această 'tematizare a privirii' este 'modernă', căci ea însumează înseşi limitele vederii şi ale picturii."

primul eseu porneşte de la tabloul lui manet, Calea ferată, în care nu e nici o cale ferată. unde să te uiţi, ca privitor, la femeie, la cartea ei, sau la fetiţa ce străvede prin grilaj şi fum? vrea să ne spună ceva manet? e el un gânditor sau e doar un zugrav? victor ieronim stoichiţă ne explică, citând uimitor (şi) din zola şi baudelaire.

al doilea tablou analizat a al lui gustave caillebotte, Interior.
ce e cu femeia care se uită pe/prin geam, apoi prin grilaj, vede aerul – vorba lui radu petrescu – dincolo de un alt grilaj, geam etc.? ce scriu literele de sus? şi prin toate aceste obstacole, autorul porneşte să povestească o întreagă aventură impresionistă.

apoi, cum se raportau degas şi manet faţă de tablou? erau voyeuri sau participanţi activi? dar noi, noi cum ne raportăm la tablou? vedem şi noi ca şi ei?

Victor Ieronim Stoichiţă, Vezi?, Ed. Humanitas, Buc., 2007, 112 p., trad. colectiv

o expoziţie, o casă, un film

expoziţia
după ce-am vizitat kilipirim-ul – mi-am luat doar 2 cărţi – am trecut pe la simeza, unde era expoziţia de pictură a claudiei popescu. mi-au plăcut mult acuarelele cu peisaje din grecia şi italia, în culori calde, de mediterană, în care rozul şi alte nuanţe de roşu se răsfăţau la ele acasă. N-am fost în aceste ţări, dar claudia popescu mi le-a arătat cu ochelarii ei. (am şi stat de vorbă vreo zece minute, împărtăşindu-mi câteva dintre secretele ei de atelier.) (alte tablouri aici)

casa
am ajuns la casa lui george călinescu din strada – desigur! – george călinescu, numărul 53. şi surprize, surprize a la academia română! nu era nimeni. nu-mi trebui decât să-ncerc poarta, c-a răsărit din estetica basmului un paznic de la o companie aleasă cu licitaţie, ce mi-a spus cu aer de cunoscător călinescian că locul e-n renovare şi nu se mai vizitează. nu ştiu dac-a minţit sau nu – programul era la vedere – dar mie mi-a venit să-i înjur călineşte pe toţi slujbaşii academiei, care - zice ei - administrează locul.

DACĂ NU SE VIZITEAZĂ, DE CE DRACU N-O DĂ VREUNUI ACADEMICIAN ?- EU PROPUN PE EUGEN SIMION.

dar am făcut cu telefonul poza asta şi-am plecat.

filmul
la union am văzut revolutionary road, pentru că nu cred că voi citi romanul lui richard yates. ideea desprinsă de mine a fost următoarea: ce faci când, în capcana vieţii, ţi se ia şi visul? filmul zice că, fără vis, odată ce-au visat, unii nu mai pot trăi; sau pot trăi – prost – cu nostalgia lui.
mi-a plăcut o replică: ai nevoie de curaj ca să trăieşti cum vrei.

încă o interpretare ravisantă a minunatei kate winslet.

pictura, „una cosa mentale”

la recomandarea lui Alex Leo Şerban, am citit o carte despre pictură, mai precis un deliciu livresco-pictural scris de un istoric al artei sorbonard, Daniel Arasse - Nu vedeţi nimic.
cea mai tare carte de artă pe care-am citit-o în viaţa mea – e-adevărat, n-am citit foarte multe.

ce face tipul ăsta?
ia nişte tablouri şi le caută elemente pe care, în afara pictorului, nici dracu nu le vede: Vulcan care tăbară pe nevastă-sa, Venus, e ceva foarte amuzant; melcul băloşind o Bunăvestire vrea să ne zică ceva; sexul lui Isus căutat de doi magi chiori e ceva serios; unde e blăniţa Magdalenei?; ce face cu mâna stângă Venus din Urbino a lui Tiţian (foto jos)?; Velasquez era „kantian” dinaintea naşterii lui Kant; şi alte lucruri de neimaginat ce demonstrează că tablourile ascund coduri pe lângă care cel al lui Dan Brown e un scrânjel. iar codurile nu secrete, ci la îndemână – mai bine zis la îndeminte –, ard să fie descoperite.
totul e să te uiţi atent, să fii curios şi să mai citeşti câte ceva.

am mai aflat:
- Maria Magdalena e o găselniţă teologică din trei femei;
- masturbarea e „mâna care vine în ajutorul spiritului”
- cuvântul pensulă vine de la „sulă mică” (lat. penicillus)
- Mark Twain a zis despre Venus din Urbino că e „penală” rău.

PS. traducătoarea face o treabă excelentă, evident, şi datorită stilului fain al autorului.

Daniel Arasse, Nu vedeţi nimic, Ed Art, Buc, 2008, trad. Laura Albulescu, 176 p.

Două lecţii

Ziua de azi a fost o zi specială - am fost în postura de ucenic - ceea ce mi-a plăcut al naibii.

În prima parte a zilei, am conversat trei ore cu un profesor de la Facultatea de Arte - design despre teoria şi practica artei - cum trebuie percepută, înţeleasă, urmată. Asta în vreme ce lucra la o frescă.
În a doua parte a zilei, am conversat cu un profesor de la Facultatea de Litere (şi critic) despre receptarea literaturii, rolul criticii literare, cum să vezi lucrurile într-o lumină nouă.

În ambele cazuri, mi-a prins destul de bine.
1. Mi-am revizuit total felul cum "trăiam" pictura, anume că o percepeam instinctual, fără să o înţeleg. Aşa că voi căuta să mă mai şlefuiesc pe partea asta.
2. Mi-am revizuit părerea despre critici, şi nu în ceea ce priveşte verdictele lor (întotdeauna subiective), ci în felul în care poate fi interprertat un text, în felul în care mai pot fi găsite noi grile de receptare - mai bogat şi mai deştept.

Îmi place tare mult postura de ucenic - chiar si la 32 de ani.

Maeştrii ruşi - pasiunea tatei

Una dintre cele mai tari imagini care îmi vin în minte atunci când mă gândesc la tata, acum când sunt la 225 de km de el, dincolo de cea a lui în uniformă militară, este aceea stând pe balcon într-un şezlong răsfoind admirativ pasionat întotdeauna încântat unul din albumele sale favorite de pictură - fie al lui Ivan Aivazovski, fie al lui Isaac Levitan, doi dintre maeştrii clasici ruşi (pentru albumele astea, tipărite în URSS nu ştiu ce a făcut ca să le aibă, pe vremea lui Ceauşescu erau rarităţi, le-a căutat zeci de ani...).

Sau o altă imagine e aceea în faţa şevaletului lui de pictor amator, lucrând la o reproducere după una din picturile acestora.

Ei bine ieri, într-un anticariat nou de pe Doamnei - lângă Leonidas - am găsit albumul care-i lipsea tatei, al celui de-al treilea muşchetar, Ivan Şişkin. Bineînţeles că m-am grăbit să i-l cumpăr.

Aşa că, în metrou, toată lumea se uita la mine şi se crucea cât de extaziat mă uitam la tablourile maestrului. Şi, ca să vă bucuraţi şi voi, iată câteva mostre.

Şi cum să nu te extaziezi?