De ce nu mai citim clasici?

În primul rând plicitisesc:
- Unele sunt foarte groase, conţinând multe pagini de prisos – ca să afli ideile tari, trebuie să parcurgi multă maculatură (Dostoievski e un exemplu); or, noi nu mai avem timp pentru aşa ceva (ca să citesc zece pagini din Flaubert îmi ia o oră...).
- Cititorii de azi au alte preocupări decât cei pentru care a fost scris romanul clasic.
- Cititorii de azi au o viaţă cu alte ritmuri iar cel de atunci pare prea lent.

Sunt desuete:
- Ceea ce se considera revoluţionar pe atunci, acum ne pare – la prima vedere – desuet (de pildă, am auzit duminică pe cineva care spunea că Doamna Bovary e siropoasă – deşi ea a fost la vremea ei o culme a ironiei).

Or mai fi motive?
Cu toate acestea, cu ele „îţi faci mâna” în citit.

O întrebare

Cred că cel puţin o dată ar trebui să ne oprim din ceea ce citim şi să ne întrebăm sincer:

De ce dracu' citesc eu cartea asta?

Phui, apar într-o carte

Aflu că autorul cărţii Soni - Andrei Ruse - despre care am zis şi io câteva cuvinte mai demult, a hotărât pentru a doua ediţie, ca înainte de motto-ul din Kerouac, să pună şi câteva dintre opiniile cititorilor - adică şi din ale mele.
Iată-mă deci într-un roman...
E onorant, ce să zic?
Mulţumesc, Andrei.

Eseu tomitan de George Vasilievici (fragment)

Iată un fragment care mi-a plăcut şi din care m-am gândit să pun aici un fragment. N-am nici un comentariu - decât că DA.
(...)

Copiii noştri se vor simţi ameninţaţi cu extincţia ori de câte ori Occidentul crizat îşi va anunţa cu surle şi trâmbiţe sinuciderea. Cumplită posibilitate. În urma ei vom avea câmpiile aride şi apele secate de cei ce au trecut pe acolo înaintea noastră. Dar ei nu vor mai fi. Nu vor mai fi nici mesele lor bogate de sub care adunam firimiturile culturale. Sufletele ne vor muri la propriu de foame în timp ce în grădina noastră copacul va rămâne neatins, plin de roade şi nimeni nu va fi în stare să-şi amintească drumul de întoarcere.
Atunci vom căuta vinovaţii. Îi vom recunoaşte repede în cei ce au ales să meargă în urma altora în loc să meargă înainte. Ei sunt cei care, sărind gardul în grădinile vecinilor, s-au întors acasă şi adunându-i pe toţi în jurul mesei le-au servit celorlalţi vise preparate din trecutul străinilor.
Noi vom fi vinovaţi, cei ce am ales să ne confecţionăm viitorul din trecutul celorlalţi.
Noi, cei care de frica unor prăbuşiri am ales să scriem poezie ca Ginsberg sau Bukowski, proză ca Miller sau Burroughs, să pictăm ca Pollok sau Warhol şi aşa mai departe.
Noi, primele conştiinţe ale acestor pământuri, care ne-am dobândit maturitatea minţind şi lăudându-ne cu grozăvia primului pas făcut în necunoscut când, de fapt, sub tălpile noastre pământul nu a fost niciodată mai bătătorit.
Noi, cei care am ales fără ca nimeni să ne pună să mergem la infinit în spatele altora şi să urlăm spre cei din spatele nostru: Înainte! Întreg articolul în Revista Tomis.

Două lecţii

Ziua de azi a fost o zi specială - am fost în postura de ucenic - ceea ce mi-a plăcut al naibii.

În prima parte a zilei, am conversat trei ore cu un profesor de la Facultatea de Arte - design despre teoria şi practica artei - cum trebuie percepută, înţeleasă, urmată. Asta în vreme ce lucra la o frescă.
În a doua parte a zilei, am conversat cu un profesor de la Facultatea de Litere (şi critic) despre receptarea literaturii, rolul criticii literare, cum să vezi lucrurile într-o lumină nouă.

În ambele cazuri, mi-a prins destul de bine.
1. Mi-am revizuit total felul cum "trăiam" pictura, anume că o percepeam instinctual, fără să o înţeleg. Aşa că voi căuta să mă mai şlefuiesc pe partea asta.
2. Mi-am revizuit părerea despre critici, şi nu în ceea ce priveşte verdictele lor (întotdeauna subiective), ci în felul în care poate fi interprertat un text, în felul în care mai pot fi găsite noi grile de receptare - mai bogat şi mai deştept.

Îmi place tare mult postura de ucenic - chiar si la 32 de ani.