prima carte?

- leapşă de la adrian ciubotaru -

păi să fi fost abecedarul?
sau poate poveştile nemuritoare pe care le ştiam pederost?
poate imensele poveşti ale asiei sau ale românilor adunate de ispirescu?
mă gândesc la nişte cartonate ca atlasele poveşti ilustrate tot pentru ispirescu...
să fi fost mărgica albastră a mariei kruger?
sau povestirile istorice almaşiene...
poveştile lui creangă - cinci pâni chiar şi-acum îmi face poftă...

dar primul roman de-a-devăratelea fu cei trei muşchetari ai lui dumas, pus în mână de fratele meu blajin acum, pusese ediţia aia de la editura tineretului în mâna întregului carter ploieştean ceauşist malu' roşu ajunsese ferfeniţită ;i n-o mai am, am luat alta într-un volum pe care n-am mai recitit-o, a dreacu' milady cum îl sedusese pe temniceru' ăla ce dragoste mare pe gasconul d'artagnan şi pe madame bonacieux - asta ca să-şi facă puştimea referat.

şansa de-a avea părinţi cumpărători de cărţi şi-un frate-mpătimit
şi neşansa de-a uita care-a fost oare prima carte, de unde se vede că prima carte nu-i ca prima dragoste :(

leapşa e la liber... :)

avem paie-n cap cu toţii

unde mergem, tata?

dacă nu v-aţi gândit cum ar fi să fiţi tatăl unui copil handicapat, ei bine, scriitorul jean-louis fournier s-a gândit. ba mai mult, şi-a imaginat cum ar fi să ai nu unul, ci chiar doi copii handicapaţi.

dincolo de primul şoc al unei asemenea ipoteze, scriitorul oferă în romanul unde mergem, tata? ceea ce caut eu în fiecare roman, adică o perspectivă cu totul nouă, a vieţii, a gândirii, a morţii. mai precis, una optimistă, chiar amuzantă, vizavi de pacostea (dublă) ce i se poate întâmpla oricui. iar această persectivă - mai ales în lumea corectitudinii politice - şochează. cu alte cuvinte, scriitorul francez aduce normalitatea.

un exemplu:
într-o emisiune teve, tatăl celor doi copii handicapaţi - matei şi toma - povesteşte cum şi copiii lui îl fac să râdă atunci când fac prostii:
când un copil se murdăreşte cu cremă de ciocolată, toată lumea râde; dacă e un copil handicapat, nu mai râde nimeni. copilul acesta n-o să facă niciodată să râdă pe nimeni, n-o să vadă niciodată feţe care se uită la el şi râd...
la difuzare, faza cu râsul e tăiată. argumentul realizatorilor: "trebuie să ne gândim la părinţi. i-ar putea şoca." (p.37)

alte situaţi amuzante au rolul să ne pună în faţă realitatea aşa cum e ea, şi să ne scoată din cap paiele îndesate de alţii chiar şi nouă.

ce răspunzi când eşti întrebat la magazinul de jucării - pentru ce vârstă să fie jucăria? - iar fiul tău are 11 ani, dar mintea de 2?
ce faci de Crăciun, când copiii nu pot înţelege de Isus şi Moşul?
ce meserie te gândeşti să aibă mai încolo?
ce visează aceşti copii când dorm?
dacă le pui ochelari, te poţi gândi că într-o zi ar putea citi?
s-ar putea vreodată bărbieri singuri?
te-ai gândi vreodată să-i arunci pe fereastră? sau să-i gâtui ca pe nişte pisoi?
la zoo, ce faci când, obişnuiţi să îmbrăţişeze pe toată lumea, se reped să sărute tigrii?
în ce fel te mai raportezi la Dumnezeu ce te-a categorisit cu aşa "daruri"?
etc.

când vorbim de copii handicapaţi, luăm un aer de circumstanţă, ca şi când vorbim despre o catastrofă. măcar o dată, aş vrea să încerc să vorbesc despre voi zâmbind. m-aţi făcut să râd, şi nu întotdeauna involuntar.

producător, scenarist şi regizor, autorul jean-louis fournier a primit pentru umorul, cultura si francheţea acestui roman premiul femina în 2008. o mare surpriză literară pentru mine! chiar mi-ar fi plăcut să traduc eu romanul, dar am aflat că e în curs de apariţie la editura nemira.

jean-louis fournier, où on va, papa?, editura stock, paris, 2010, 145 pagini

o altă carte cu idioţi aici.

mulţumesc tuturor cititorilor!

blogul acesta a depăşit binişor 3 ani.
şi pentru că e un lucru subînţeles că un blog n-ar fi un blog dacă n-ar avea cititori/vizitatori, culmea! şi acest blog, destul de nişat, are cititorii săi. cei mai mulţi sunt anonimi, vizitează des, vizitează rar, dar vizitează. n-aş da un număr, pentru că nu mă prea pricep la statistici virtuale.
le mulţumesc foarte mult!

sunt şi aceia care se fac vizibili prin comentarii, cu fidelitate sau nu.
unii au participat încă de la început - de-acum trei ani -, au apreciat sau nu şi m-au ajutat (ionuca, white noise, capricornk, cinabru, vera, luciat, raul, pantacruel, isuciu).
alţii au descoperit blogul pe parcurs, şi-au spus cuvântul şi au plecat (anaayana, hermogenes, biancas, arthur suciu, pobby).
sunt şi câţiva care încă îşi dau feedback-ul lor (strelnikov, adinab, împricinatul de corn, micawber, alş, tomata, mewsette).
vor mai fi fost şi alţii, pe care i-am omis, din memorie scurtă :(
însă ţin să le mulţumesc foarte mult!

mai există şi aceia care işi dovedesc aprecierea prin prezenţa chestiilor livreşti în blogrol şi care-şi trimit cititorii încoace.
le mulţumesc, de asemenea, foarte mult!

blogul acesta există datorită lor şi mă ajută să scriu mai departe.

D'oh!

wilde

după mine, wilde este unul dintre cei mai mari stilişti ai limbii engleze, de un umor şi o fineţe impresionante. şi un artist genial, prea genial pentru timpul său.

cartea e minunată, deşi e colorată cu tristeţe - cum ar putea fi altfel când e vorba despre un om înfrânt şi la sfârşitul veiţii, exilat şi dispreţuit? în carte e probabil mult dintre părerile lui oscar wilde - eu nu-i ştiu bine scrierile - dar aşa pare după curajul lor (dacă nu, şi părerile sunt ale lui ackroyd, avem de-a face cu un scriitor senzaţional!)

am aflat destul de multe despre wilde - dincolo de faptul că a practicat frenetic homosexualitatea -: despre educaţia sa, genialitatea sa precoce, tinereţea din paris care i-a format gustul, faptul că a şi gazetărit şi mai ales viaţa sa după închisoare. am mai găsit vreo două poveşti faine - cu un poet şi cu un tânăr care găseşte o comoară blestemată -, cum sunt şi cele scrise de însuşi wilde.

mesajul principal al cărţii:
Napoleon spunea că "adevărata tragedie este şcoala marilor oameni" şi am înţeles în sfârşit asta în ceea ce mă priveşte - ceea ce am creat nu înseamnă nimic, e mai puţin decât nimic, faţă de misterul vieţii. numai în individ, chiar şi într-un individ sărac şi neputincios ca mine, şi în misterul vieţii individuale există un sens. viaţa - torentul vieţii - supravieţuieşte mai presus de orice. este mai importantă decât mine şi totuşi, fără mine, ar fi incompletă: acesta este adevăratul miracol (p. 239)

şi alte câteva mostre:
când nu mai poţi schimba lumea, te schimbă ea pe tine. (p.18)

Natura urmează întotdeauna Artei. (p.180)

artistul creator zâmbeşte când ceilalţi plâng şi care varsă lacrimi amare când toţi cei din jurul lui se prăpădesc de râs. (p.98)
Isus a devenit un proscris pentru a putea reprezenta imaginea adevărată a omenirii. (p.90)

deşi Isus a spus "Păcatele tale vor fi iertate pentru că ai iubit", publicul englez spune "Fărădelegile tale vor fi pedepsite pentru că ai cutezat să iubeşti". (p.186)

cu englezii poţi face două lucruri: să-i şochezi sau să-i amuzi. nu poţi raţiona cu ei niciodată, cel puţin dacă iei ca reper editorialele din the times. (p.74)

viaţa nu poate fi văzută. ea poate fi doar îndurată. (p.59)
este o greşeală să demonstrezi altora că idealurile lor sunt nişte iluzii, că toată înţelepciunea lor e deşertăciune. pentru că atunci te vor strivi. (p.31)
bietul gide, are o mutră de seducător şi manierele unei fecioare permanent deflorate. (p.26)

scrisoare către amantul bosie (alfred douglas)

în loc să fiu stăpân pe viaţa mea, am lăsat-o să mă stăpânească ea pe mine; în loc să fiu extraordinarul dramaturg care eram, am devenit doar un actor, rostind replicile altora şi cele pe care mi le şopteau spaima şi laşitatea. mi-am lăsat soarta pe mâinile societăţii, în loc s-o modelez eu însumi. am apelat la acele autorităţi pe care declaram că le dispreţuiesc. pentru asta nu pot fi iertat şi amintirea eşecului mă urmăreşte şi acum. (p.200)

oscar wilde la 1900, anul morţii

şi-am mai aflat cu tristeţe că frumosul nostru basm tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte e de fapt o adaptare a unei poveşti celtice despre tirnan-org, tărâmul tinerilor.

peter ackroyd, ultimul testament al lui oscar wilde, editura humanitas, bucureşti, 2007, traducere de sanda aronescu, 262 pagini
coperta de ioana dragomirescu mardare