o capodoperică de pessoa

no, ce să zic acu'?

o cărţulie care m-a convins printr-un silogism beletristico-ironic cum numai fiind bancher poţi fi cu adevărat anarhist.

o capodoperă scurtă de fernardo pessoa -


fernardo pessoa, bancherul anarhist, editura est, bucureşti, 1995, traducere de micaela ghiţescu, 86 pagini

cutia din lemn de nuc

nu e de ajuns de câte ori mă cuprinde bucuria descoperind romane scrise de sârbi - vecini de care nu ne interesăm deloc. de pildă, autorul acestei cărţi, nikola milošević, a fost un vestit filozof sârb, om politic, ţinta unor dese antetate contra opiniilor sale.

ei bine, cărticica aceasta, de citit pe drumul unei zile la serviciu şi-napoi, a fost o surpriză plăcută: autorul îşi descrie câteva amintiri de juneţe - experienţe erotice, întâmplări politice (de fapt, anecdote), cugetări metafizice:

ca student, îi plac perversiunile: să pipăie femei în trenul aglomerat, să facă sex pe frunze cu lăptărese, să seducă prietenele mamei ca să se culce cu el. dar nu numai.
descoperă şi alte perspective ale vieţii: nenorocirile bolşevismului, tâmpenia turnatului la partid, întâmplări parapsihologice.
- totul scris concis, inteligent, pasionant.

am rămas cu o idee:
destinul (implacabil) e de 2 feluri: unul interior, care ne "spune" ce să facem - recunoaştem semne, educăm simţurile - şi altul exterior, care nu mai depinde de noi.
tot ce se acumulează în viaţă nu e decât o progresie de puncte în care se intersectează 2 tipuri de inevitabilităţi - una exterioară, cealaltă interioară.
şi în asta stă toată înţelepciunea acestei lumi. (p.126)

nikola milošević, cutia din lemn de nuc, editura niculescu, 2004, traducere de annemarie sorescu marinković, 138 pagini

turgheniev / bazarov

2 tineri se-ntorc acasă, în provincie. şi-au terminat studiile. unul e discipolul celuilat, al nihilistului. fiind nihilist, nu crede în nimic, nu recunoaşte nici o autoritate - fie ea a statului, a tradiţiei, a obârşiei, a dragostei. important pentru el sunt 2 lucruri - ştiinţa şi libertatea.

e un roman frumos de-a dreptul, de care mi se făcuse dor. are multă emoţie, efuziuni lirice, are şi dragoste, are loc şi un duel. avem într-un conac doi fraţi bătrâni - unul e tatăl discipolului, în alt conac o femeie plictisită cu sora ei brună, iar în al treilea conac, doi bătrânei îndrăgostiţi de fiul lor - nihilistul.

ei bine, în spatele dialogurilor pline de spirit, stau ascunse rosturile vieţii - amorul, tinereţea, bătrâneţea, plictiseala, moartea.
n-are nici un rost să tot vorbim necontenit despre metehnele noastre... am înţeles că ne ocupăm de fleacuri, pălăvrăgim, chipurile, despre artă, despre o creaţie inconştientă, despre parlamentarism, avocatură şi cîte şi mai câte, când, de fapt, e vorba despre pâinea noastră cea de toate zilele, când ne înăbuşă cele mai absurde superstiţii, când toate societăţile noastre de acţiuni dau faliment numai din cauza lipsi oamenilor cinstiţi şi când însăşi libertatea, de care se ocupă atâta guvernul, puţin probabil să ne fie de folos, din moment ce mujicul nostru este gata să-şi fure pâinea de la gură şi cămaşa de pe el, numai ca să se poată îmbăta la cârciumă. (p.65)
noi vrem să ne batem, să-i criticăm pe alţii, să-i facem pe alţii cu ou şi cu oţet. (p.225)

mie mi-a plăcut mult romanul, dar totuşi nu înţeleg succesul pe care l-a avut turgheniev în franţa - prieten cu flaubert, maupassant, zola - tolstoi spunea despre el că era un om plicticos, nu credea în nimic şi dorea să iubească, neputând-o face.

enfin, un roman frumos, pe care l-am citit cu drag. în plus, traducerea lui mircea lutic, foarte izbutită.

ivan sergheevici turgheniev, părinţi şi copii, editura litera şi jurnalul naţional, bucureşti, 2010, 251 pagini, traducere de mircea lutic

petresco-cămila

nu pentru că-mi place mie, dar camil petrescu a fost unul dintre puţinii oameni de cultură de nivel european pe care i-am avut, mai ales prozatori. a introdus romanul proustian citadin modern bla bla bla şi toate chestiile ce se-nvaţă la şcoală capeapă ca să fie scrise la teze şi la bac.

pe cât de genial prozator, pe atât de complexat om. jurnalul se deschide cu hotărârea sa de a se sinucide, la vârsta critică de 33 de ani (tatăl lui o făcuse). surd de tânăr, frustrat de nerecunoaşterea literară/publică dar mai ales că n-are nici un ban de mâncare, autorul patului lui procust nu e un om foarte cuşer, aşa cum, de pildă, îl aflasem din jurnalul lui sebastian.

violent şi delicat, cum spune mircea zaciu în prefaţă, camil petrescu scrie jurnal pentru a i se înţelege opera şi gesturile. şi, deşi crede că memoriile sau literatura diaristică nu au nici un sens - numai un primitiv care încearcă doar rudimente de viaţă spirituală să poată spune ceea ce simte şi ceea ce gândeşte despre împrejurări într-o zi, doar pe câteva pagini, altfel fiecare zi ar necesita volumul ei (p.147) - reuşeşte un exemplu de autenticitate personală, ceea ce în romane e sugerat sau ascuns.

contemporaneitatea în care trăieşte pare desprinsă din balzac şi, prin ochii lui, interbelicul arată ca o cloacă mediocră şi meschină. cu tot cu iorga, blaga, arghezi, eugen ionescu, nae ionescu (copios plagiator al lui spengler). ies mai bine ion marin sadoveanu, sebastian, călinescu.

câteva citate:

• pentru mine e un simptom de mediocritate literară neînţelegerea lui proust. (p.47)
• nici un român n-a iubit vreodată neamul său cu deznădejdea şi furia cu care l-am iubit şi-am suferit eu din cauza lui. de 20 de ani nu mă pot mângâia de umilinţa de la turtucaia şi din prima parte a războiului. în nesfârşite nopţi de insomnie, l-am refăcut acest război, cu hărţi şi documente, cu febră, aşa cum aş fi dorit-o eu să se fi întâmplat. (p.151)

anecdote:

• mircea eliade zice că de la Goethe n-a mai existat o minte organizată ca a lui;
• i. peltz răspunde la telefon: aici Balzac!
• în mijlocul unei vitrine închinate lui cezar petrescu, la librăria ciornei, şade ultima noapte de dragoste...

camil petrescu, note zilnice, editura cartea românească, bucureşti, 1975, ediţie de mircea zaciu, 200 pagini

coperta de g. gottvald

mallarmé

pentru că e vacanţă şi am tot mai puţini cititori, îmi permit să postez despre amorurile mele poetice de tinereţe. unul dintre ele e mallarmé. ei bine, mărturisesc că nu-mi place mallarmé-ul cel din prima perioadă, a parnasianismului. prefer poeziile mai târzii, în care poetul doreşte să atingă Esenţa din cuvinte printr-o ars combinatoria de muzicalitate, într-un cadru strâns, de sonet. mai întâi cuvintele, apoi ideea, spune el. şi-mi place să mă desfăt cu muzica lui pentru-a găsi ideea.

III

Une dentelle s'abolit
Dans le doute du Jeu suprême
A n'entrouvrir comme un blasphème
Qu'absence éternelle de lit.

Cet unanime blanc conflit
D'une guirlande avec la même,
Enfui contre la vitre blême
Flotte plus qu'il n'ensevelit.

Mais chez qui du rêve se dore
Tristement dort une mandore
Au creux néant musicien

Telle que vers quelque fenêtre
Selon nul ventre que le sien,
Filial on aurait pu naître.

_________________________________
III

piere-o dantelă-n flux crispat
la focul nalt de vămi fluide
ca-ntr-un blestem ce-ntredeschide
doar lipsa veşnică de pat.

acest spumos conflict săpat
de-un văl cu sine se decide
fugind prin sticlele livide
a zbor nu giulgiu de-ngropat.

dar celui care-n vis adoră
mâhnită doarme o mandoră
cu gol scobit şi muzical

încât la geamul ce se iscă
din nici un pântec, filial,
decât al ei putea să nască.


traducere de ştefan augustin doinaş, în
stephan mallarmé, poezii, editura univers, bucureşti, 1972, p.121

poza de aici. un sait interesant despre poet aici.