în autocarul spre constanţa, fata de lângă mine citeşte Tango. la un moment dat, izbucneşte în nişte icnete. mă uit la ea îngrijorat. o buşise de fapt râsul, la un articol. dar pufneşte, încercând să-şi reprime hohotele. probabil se gândeşte că râsul ei va deranja pe ceilalţi dimprejurul ei. sau că ar fi socotită ridicolă. la câteva minute, din rândurile din faţă, un copil dă drumul hohotelor cristaline.
când râd, eu hohotesc spectaculos, îmi dau drumul. de unde până unde ideea că râsul te etichetează altfel decât ca pe un om cu simţul umorului? râzi când găseşti ceva de râs, cu-atât mai bine dacă e ce ţi-aduci aminte - mi s-a-ntâmplat deseori.
râzi, fetiţă, să te saturi, râsul ţi-e minunat, ne va înveseli pe toţi, vom părăsi morga gândurilor ce ne trec atunci prin cap, ne vei aduce seninul pe feţe, vom redeveni oameni adevăraţi, minte cine spune că Isus sau Buddha sau Muhammad nu au râs, măcar când se jucau cu copiii pe genunchi, lumea nu-i pân-la urmă o comedie? divină sau umană, râsul ne face fraţi - nu vi s-a-ntâmplat să râdeţi alături de vreo persoană necunoscută cu care, dacă vă-ntâlniţi privirile înrâsetate, vă simţiţi deodată fraţi - o alianţă emoţională omenească, supraomenească (laughter is not at all a bad beginning for a friendship, and it is far the best anding for one, oscar wilde), oare comedianţii n-ar trebui proclamaţi sfinţi?
râsul se termină şi va trebui să redevenim străini.
va trebui?
