o karenină scriitoare

considerată capodopera sa, cartea mi-a stârnit curiozitate - tipa a luat, e drept, la 45 de ani după ce l-a scris, nobelul. 

şi-am dat de-o carte ciudată.

la început, mi s-a părut o peltea tâmpă, feministă de tipul vai, noi, femeile, nu mai suportăm mitocănia bărbaţilor, trebuie să rămânem singure şi să ne creştem singure copiii. "bărbaţii nu mai sunt deloc necesari - fiindcă nu mai aveţi încredere în ceea ce sunteţi" (p.267)

dar mai apoi, acţiunea a început să se răsfire ca un evantai, să devină o carte despre africa neagră văzută prin ochii unor tineri intelectuali, despre o scriitoare de succes, despre marxismul englez al anilor '50, despre dragoste, despre singurătate... bărbaţi. femei. legaţi. liberi. buni. răi. da. nu. capitalism. socialism. sex. dragoste... (p.71)

o carte grea, carevasăzică. nu m-a lăsat indiferent, deşi m-a bătut gândul deseori s-o las. dar am continuat, intrigat de anna wulf, personaj principal care ţine caiete / jurnale / romanul însuşi. ea e o scriitoare blazată care a scris un roman de succes şi de pe urma căruia trăieşte. locuieşte singură, deşi are o fiică. are o bună prietenă şi ea singură, cu un fiu. blocată în a mai scrie altceva, scriitoarea îşi reciteşte jurnalele şi caută să se elibereze de neputinţa de a schimba lumea sau măcar pe ea însăşi, prin terapie. iar în fluviul tuturor poveştilor, doris lessing îşi aruncă tot lestul furiilor şi neputinţelor ei de intelectuală: literatura e o analiză "a posteriori".

romanul m-a ajutat să realizez că doctrinele politice se spulberă deîndată ce se instituţionalizează - ca şi religiile, de altfel: noi credeam că lumea o să se schimbe şi că totul o să fie frumos, iar acum ştim că n-o să fie aşa. (p.205). de asemenea, am înţeles eşecul partidului comunist în ţările capitaliste dezvoltate, din cauza lipsei unei nevoi colective - bunăstarea materială - care l-a creat. iar dacă, pentru un trai mai îmbelşugat, oamenii se asociază în partide şi luptă, pentru o bunăstare spirituală, oare cum se asociază?

motivul pentru care partidele comuniste din vest se prăbuşiseră sau urmau să se prăbşească era acela că se dovediseră incapabile să spună adevărul, în orice privinţă; şi din cauza îndelungii lor obişnuinţe de a spune minciuni lumii, nu mai puteau distinge adevărul nici pentru ele însele. (p.574)

pe 700 de pagini, m-am convins că intelectualii, chiar şi femei, ajung până la urmă reci, cinici, dezamăgiţi de iluziile pierdute. poate mesajul cărţii este că nimic nu contează, nimic nu are formă - or, nici un om nu suportă asta. 

poate de-asta am renunţat să citesc ultimele 50 de pagini ale cărţii şi poate nu le voi mai citi niciodată. deci nu ştiu dacă anna din acest roman păţeşte ceva ca în cel clasic.

doris lessing, carnetul auriu (the golden notebook), editura polirom, iaşi, 2011, traducere de cristiana vişan şi ciprian şiulea, 776 de pagini

coperta de

o altă impresie la andreanum.

romanul lui a.l.ş.

polirom anunţă că în curând va apărea romanul lui alex leo şerban, litera din scrisoarea misterioasă, scris în engleză la buenos aires şi lisabona.

„o fantezie ludică plină de umor, o farsă, un fel de glumă literară în care el îşi imaginează o întâlnire între borges şi fernando pessoa, în creierele lor. este un micro-roman cu totul şi cu totul insolit”, spune traducătoarea cărţii, antoaneta ralian aici.

filmu' ăsta-i o şinşilă!

muntele roşu

imdb

actorii din film sunt ca şinşilele,
regizorul a regizat ca o şinşilă,
filmul per ansamblu arată ca o şinşilă.
- asta în spiritul clipului de mai jos.

p.s. evident, mi se va aminti de libertatea tinerească în opoziţie cu societatea sârbească alienantă post-comunistă/pre-capitalistă, de autenticitatea personajelor, de imaginea filmului şcl. ce dacă cei 2 skateri îşi bagă ace-n piele, se-mbată, distrug, fură, îi imită pe jackass-şi şi sunt cool şi premiaţi la tiff. pentru mine, cretinismul nu e artă. sunt, desigur, un încuiat.

cărtăşaguri (1)

zen

jurnal, 2004 -2005
nefericitul meu jurnal. a ajuns să strângă atâtea dejecţii, atâtea pagini nedemne de el şi de mine. atâta bâlbâială şi atâta frică. (p.169)

ceea ce nu e un lucru uşor pentru un cititor curios, mai ales pentru cel obişnuit cu ficţiunea lui mircea cărtărescu. zeci de pagini de văitări, suferinţe interioare, căutări - toate provocate de sterilitatea creatoare de a începe obitor, aripa dreaptă. 

cum naiba, îţi spui. un om care are de toate - familie, casă, celebritate, şi el se aoleşte atâta!
crezusem că nu scriu din lipsă de condiţii. făceam crize de isterie că n-am spaţiu, timp, că nu-mi ajung trei dimensiuni şi o săgeată ţindind spre viitor. de aproape o lună am câte dimensiuni vreau, şi nu fac nimic. (p.139)

însă nu e vorba de viaţă aici, ci de scris. ceea ce e Altceva. pentru scriitorul cărtărescu, se pare că scrisul e Salvarea. n-o spune niciodată explicit - doar e scriitor - însă asta se înţelege. iar ea vine de undeva de sus, sau dinăuntru:
singura ta şansă (şi calea cea adevărată) e să nu scrii în imanenţa scriiturii, să nu trăieşti, să nu respiri lângă ceilalţi. să faci ceva nu demodat, ci împotriva istoriei, ceva deja atât de vechi, încât să nu se poată-nvechi. să porneşti, să fi pornit, invers din starter, să desfăşori un spectacol care nu e al literaturii, ci al minţii tale, dacă mintea ta e-n stare de asta. (p.80)  
natura mea nu e sclipitoare , ci mai curând indecisă, "bălmăjită", ceea ce, stilistic, s-a convertit în pagini mediocre şi laxe. doar că, aşa lipsit de resurse, de cultură reală, de inteligenţă superioară, cum sunt, am avut... mirarea, fericirea, dubiul şi până la urmă oroarea (cum să spun? oricum, dar nu "şansa" sau "norocul") să pătrundă uneori - evident! - altceinava în mintea mea, să mi se dicteze, pur şi simplu, mare parte din tot ce am scris vreodată. mi s-a dat o forţă pe care am resimţit-o mereu ca străină de mine... (p.25)

evident, noi ştim că orbitor 3 va fi scris, aşa că ce ne rămâne e să empatizăm, atât cât înţelegem, şi să ne bucurăm de bucuriile omului m.c. alături de fiul mititel şi de nefericirile aduse de bătrâneţe:
trăim prea puţin: din cauza asta nu dibuim ce-i cu noi, ce se-ntâmplă.nu apucăm să ieşim nici din camera noastră, darmite pe culoarele nesfârşite. (p.68)
noapte de noapte mă întreb cât oi mai avea de trăit. şi sudoare şi gâfâit şi sărit brusc în sus şi refuz, din toată fiinţa mea, al gândului că voi dispărea pentru totdeauna. teroare nemărginită la gândul că sunt în partea finală a vieţii, că acum sau peste 25 de ani voi dispărea ca şi când n-aş fi fost. (p. 136)
de obligaţiile sociale şi mediatice, de nefericirile altor cărţi publicate - am scris de ce iubim femeile şi baroane cum aş împleti flori de hârtie sau aş face mărţişoare ca să supravieţuiesc şi să umplu cu ceva un timp oricum steril. un fel de substitute de tăcere. (p.157) - de plăcerile şi neplăcerile călătoriilor din franţa, danemarca, austria.


nimeni n-a scris ceva bun vreodată dacă, începând, nu s-a simţit mai mare decât cei mari, dacă nu s-a văzut deodată ca o unealtă de zirconiu într-o mână de diamant etern şi indestructibil. (p.37)

avem liste de lectură: nu-i plac falconer (cheever), ispăşire (mcewan), născuţi morţi (amis), clubul putegaiurilor (coe), la ce ne gândim când vorbim despre iubire (carver). îi plac doar mătase (baricco) şi câţiva clasici: celine, kafka etc.

(va urma)

mircea cărtărescu, zen, jurnal, 2004 - 2010, editura humanitas, bucureşti, 2011, 629 de pagini

coperta de angela rotaru

planurile mele livreşti de caniculă

• dacă voi avea timp, mi-am propus să-mi completez câteva lacune literare. cum ar fi 

            - persuasiune de jane austen
            - fii şi îndrăgostiţi de d.h. lawrence
            - corecţii de franzen, că tot le-a reeditat poliromul pe ultimele două.

• să recitesc câteva povestiri preferate din kafka
• să mă distrez cu o antologie, cum e cea despre primul job
• recomand tuturor pentru vară romanul clasic românesc şi bun, dimineaţă pierdută a gabrielei adameşteanu, despre care am scris aici, acum reeditat într-o ediţie foarte prietenoasă, la 19 lei.