Pitol

Descoperii un nou autor hispanic. Din tara lui Rulfo, a lui Fuentes şi Mastretta. Iar această carte este, fără să exagerez, o capodoperă.
Şi-i o carte deloc groasă, se citeşte mintenaş, deşi trebuie gustată cu multă zăbavă, ca o prăjitură bună.
Dar hai să trec la treabă şi să dezvolt:
Totul este o poveste. O poveste spusă într-o casă oarecare, în mijlocul unei familii, o poveste spusă cui vrea s-asculte, în vreme ce-afară ploaia şi furtuna nu contenesc. Nu conteneşte nici omul cu povestea, stă pe scaun şi tot povesteşte, din viaţa lui jună. Ca s-ajungă, de fapt, la un singur eveniment, de importanţă crucială pentru el:
Îmblânzirea divinei egrete.
Unde?
Într-un reustaurant din Istambul, la o masă, apoi ]ntr-un apartament din acelaşi oraş.
De către cine?
De către el însuşi, povestitorul - Dante Chiriac de la Estrella.
Cine e egreta?
O femeie, desigur: mereu surprinzătoarea intelectuală Marietta Karapetiz, de fapt o maseuză excentrică. – Aşa cum egreta, această minunată pasăre pe cât e de frumoasă, pe-atâta e de crudă şi de scârboasă...
Acolo, la acea masă, un bărbat (povestitorul) începe un duel cu femeia, ce-i va lua apoi întreaga viaţă. Şi tot acolo începe şi o dragoste, a bărbatului, pentru Gogol.
Există şi o sărbătoare dionisiacă, cam excremenţială ce-i drept, dar plină de ironie, de să te spargi de râs.
Cum mă simţii?
Excelent! Mă amuzai teribil, sunt multe digresiuni picante – de pildă legătura povestitorului cu viitoarea soţie, balena Maria Immaculada de la Conception...
Pitol isi dozează extrem de bine discursul literar, când simte că te plictiseşti, te scutură repede cu ceva excitant, totul se povesteşte cu ritmuri întrerupte, ca bătăile inimii, ca suspinele amintirii, ca pârâul lui Proust. Gâfâi uneori, dar tragi adânc aer în piept şi mergi mai departe. Până la a două sutepatruzecea pagină.
De final?
Cartea e un regal al lecturii, musteşte de ironie şi-ţi solicită gândirea, pentru că la sfârşit te întreabă misterios:
Ţi-ai dat seama?... Ce trebuie să faci dacă ţi se întâmplă aşa ceva?...
Eu caut încă răspuns...

Sergio Pitol (foto), Îmblânzirea divinei egrete, Editura Art, Bucureşti, 2008, trad. Mona Ţepeneag, 240 pag.

Un Woody Allen impur

Cine a văzut vreun film de Woody Allen, desigur că nu se aşteaptă să găsească, în vreo carte scrisă de el, tragisme.

Aşa că, în volumul Anarhie pură (Mere Anarchy), eu am găsit mai multe povestiri, care mai de care mai amuzante.

Gândindu-mă la unele secvenţe din filmele lui Allen, la care era mai să mă-nec de râs, mă gândeam că şi-acum hohotelile îmi vor curge din gâtlej gârlă. Dar după ce-am închis cartea, mi-am dat seama: am avut aşteptări prea mari.
Nu, nu zic că povestirile nu sunt amuzante. Nicidecum. Dar unele - majoritatea, după mine - sunt cam fade.

Dar să trec acuma la izbânzi:
În Exerciţii de gimnastică, iederă otrăvită..., am găsit super-exemple de negociere epistolară; în Scumpă dădacă, am aflat că ce-ţi mai rămâne de făcut odată ce afli că dădaca te-a făcut erou negativ în romanul său e să scapi cumva de ea; în Aleluia, s-a vândut, am aflat cum te poţi îmbogăţi vânzând rugăciuni şi ce poţi păţi dup-aceea – ideea cu rugăciunile apare si la Palahniuk.
 
Dar cel mai mult mi-a plăcut Cântaţi, voi, torturi..., în care chiar am râs văzând cum vede un cult producător american un musical cu eroii Vienei din belle-epoque.
In fine, metaforele amuzante m-au amuzat, talentul lui Woody de condeier m-a convins - deşi nu de fiecare dată -, intelectul mi-a fost stimulat. Scurt pe doi, a fost o carte funny, de vacanţă, de citit în tren sau pe plajă.

Woody Allen, Anarhie pură, Humanitas, 2008, 173 pag., trad. Ruxandra Ana

Un Memleev român, thanato- şi fecalo-logia

Pentru un scriitor, să scrii o asemenea carte e un mare risc: cititorul fie o aruncă cât colo după câteva pagini; fie zăboveşte mai mult asupra ei, să înţeleagă ce dracu mai vrea să spună şi ăsta.
Eu m-am încadrat încă de la început în a doua categorie, deşi mărturisesc că de câteva ori m-a încercat şi ispita primeia.

Ceea ce m-a făcut însă să merg mai departe a fost dorinţa de a vedea până unde (se) poate ajunge, ce anume l-a făcut pe Mitoş Micleuşanu să facă un asemenea experiment literar dintre cele mai hard, faţă de care cele ale unui Adrian Oţoiu par mici copii.

Cum îi stă bine unei astfel de cărţi, cartea nu are acţiune. Sau are una, dar care nu contează - oare contează acţiunea la Vonnegut jr.?:
În România există un Kombinat şi o Kasă a Poporului -structuri socio-edilitaro-instituţionale, in care colcăie nu doar cadavrele istoriei, dar şi cadavrele vii ale prezentului, ucigaşi-nebuni-torţionari ce ies zombieceşte în lume ca încarnări ale răului, şi pe care autorul „le stropeşte, à la mamleev, cu parfum”.

Ei, şi sub acest subiect firav, se întind cu de la sine, capitolele cărţii, care mai de care mai ieşite din tipar, patologice, absurde, tare experimentale – amokalipsice.

Într-unele se stă de vorbă, în altele se visează, în unele se ucide, în altele se conversează, într-unele se violează, într-altele se ţipă...

ştiu altora cum li s-a întâmplat, dar mie nu toate capitolele mi-au plăcut, unele m-au cam plicitsit, deşi fiecare conţine fărâme din gâlceava autorului cu lumea.

Dar în mod deosebit mi-au plăcut numai două, şi a trebuit să citesc toată cartea ca să le descopăr:

Unul descrie pomana filozofului omorât Damian Rizescu.

Un altul descrie un dialog "socratic" între un vizitator şi doi meşteri, despre mirosul ubicuu de mortăciune - am fost maieutic convins că până şi florile miros a mortăciune. Există şi o parte de fecalosofie - analize pe bune în genul lui Kant şi Heidegger a căcatului - şi de fecalogică - cu lanţuri, modele şi metodologii.

Limbajul cărţii este argotic, cu multe cuvinte ce-ncep cu p şi f. Sinceritatea unor opinii este dezarmantă până la absurd..., ce mai, am citit o carte unică în literatura română de pân-acum, de un gen unic şi inefabil.

Şi dacă doriţi să vă încălziţi pentru atmosfera cărţii, măcar vizualiceşte, deschideţi blogul grafic al autorului.

Mitoş Micleuşanu, Kasa Poporului, Polirom, Iaşi, 280 pag.

UPDATE: Am înţeles de la White Noise că autorul ar fi zis că, pe lângă povestea propriu zisă mai e şi un poem, construit prin îngroşarea unor cuvinte. Citind şi io aceste cuvinte ca pe propoziţii, dădeam câteodată pe ceva atât de aberant, că la un moment dart m-am lăsat...

Un nigerian

Romanul scriitorului nigerian Chinua Achebe (foto jos) nu este o operă literară universală de dimensiunea unui Pynchon sau Grass.

Romanul scriitorului nigerian Chinua Achebe nu este o operă elaborată, deşi scriitorul stăpâneşte condeiul cum rareori o fac alţii.

Romanul scriitorului nigerian Chinua Achebe e o carte scrisă simplu, ca o poveste.

Povestea unui om simplu, dintr-un trib african – localizarea n-are importanţă, nici timpul – un om ce vrea să fie cel mai bun dintre ai lui.

Okonkwo.

În jurul lui, el vrea să creeze o lume mai bună; dar o alta, a celorlalţi, nu-l lasă. Aşa că nu-i rămâne decât să dispară. Ca şi tribul, ca şi Africa. O lume se destramă şi lumea lor, a africanilor, ne rămâne necunoscută.

Nouă, occidentalilor europeni. Ţinând cont de această falie - noi, europenii vs. ei, africanii, după ce-am închis cartea, mi-au rămas două lucruri:

1. Autorul a reuşit să-mi pună în minte o altă viaţă, a lor, altfel decât a noastră, mai instinctivă şi mult mai pătimaş „trăită”. Cu zei, strămoşi, familie, pământ, casă. Pe care noi nu le mai avem...

De pildă, ei spuneau că suntem mai buni ca animalele, pentru că avem familie (p.140) spuneau ei. Noi spunem, după Isus Cristos, lasă pe mama şi tatăl tău şi urmează-mi mie...

2. M-a făcut să-mi reconsider părerea că două lumi complet diferite pot trăi într-un relativ echilibru. Nu. Când e vorba de două civilizaţii, e care pe care, cine-i mai tare rezistă. Aculturaţie. Cealaltă, mai slabă, n-are decât să dispară. E legea nescrisă a civilizaţiei oamenilor. Să nu ne mai facem iluzii. Eu îmi făceam...

Un bun post despre aceeaşi carte, la White Noise.

Chinua Achebe, O lume se destramă, Editura Univers, 2008, col. Cotidianul, trad. Angela Dupleschi

Un eveniment pe care nu vreau să-l ratez

BUCFESTU

mâine am de gând să merg şi io ca tot bucureşteanu bengos la Bookfest, dar nu să cumpăr cărţi - n-am făcut-o nici la Gaudeamusu de anu trecut, n-am luat atunci decât o carte, însă-am luat multe-multe cataloage...

nu-mi place să mă car cu sacu plin prin aglomeraţie, reducerile în ultima vreme nu sunt semnificative ca altădată. mi-aduc aminte ce călduri suportam pe la TNB pentru a-mi lua cărţile la care râvneam tot anu - eram un student amărât...

în fine, un eveniment închinat cărţii e o bucurie pentru toţi. mă mir că nu s-au fâsâit şi evenimentele astea, la care, vai, nu participă nici iri, nici marean, nici aia de la senzual...