O tragedie românească

Pe o zi toridă de duminică, ce poţi să faci în Bucureşti decât să te opreşti într-o librărie goală şi să te-apuci să răsfoieşti felurite bucoavne, la umbră?
Aşa că, la Kretzulescu, am găsit la 4 lei Jurnalul lui Sorin Stoica, de care am mai citit O limbă comună despre care am scris şi pe blog.
Pe drum nu m-am putut abţine să n-o citesc şi, în vreo două ore, am şi terminat-o.
 

M-a entuziasmat mai mult decât cealaltă carte, poate că dincolo era mai mult ficţiune, m-a făcut să râd, el nu putea din cauza medicaţiei anti-cancer, nu vreau să dau în patetism, e jurnalul lui din 2005, anul dinaintea morţii, conţine meditaţii pline de miez şi mai ales de bun simţ, rara avis azi, de o simplitate pe care eu n-am întâlnit-o la nici un scriitor român pân-acum, meditaţii pe toate temele – Băsescu, Mitică Dragomir, Mona Muscă, Pleşu, Cărtărescu, Amos Oz, Denisa Comănescu, dar mai ales multe despre viaţa de la ţară unde s-a retras să se stingă.
 

Nu înţeleg de ce Dumnezeu a refuzat să se îndure nu de-un aşa scriitor, ci de-un aşa om, cu doi ani mai mic decât mine, dacă stau să mă gândesc, sunt un norocos, a refuzat să se îndure de noi să ne mai bucurăm de ceea ce a scris şi de ceea ce avea să scrie.
 

Nu înţeleg de ce nu s-a vuit în mass-media de el până în 2005, avea ceva cărţi extraordinare publicate, de ce n-a vuit după, de ce nu se publică tot într-o ediţie de opere, de ce nu sărbătorim că avem un aşa scriitor, de ce nu se vorbeşte de băiatul ăsta cum s-a vorbit, bunăoară, odinioară, de Labiş...
 

Nu înţeleg.

Şi pace.

SWOT SEX

Pentru că mă tem că postul sentimental cu picturi de dedesubt va interesa pe foarte puţini, îl postez pe acesta, deşi nici de el nu sunt sigur...Ce nu-mi place la femei:

- devin brusc serioase de nu le mai recunoşti când sărută sau fac amor;

- ajung până la urmă la concluzia că toţi bărbaţii sunt la fel;

- ne întreabă: cum arăt? dar până la urmă se îmbracă tot cum cred ele;

- în pat, nu sunt sincere: vai, iubitule, ai fost grozav! în loc de: mai du-te şi tu la sală din când în când!

- au pierdut feminitatea, vor să facă tot ceea ce facem noi, bărbaţii - ce, noi suntem mai proaste?

- poartă mai mult pantaloni decât fuste, ce să mai zic de rochii!

- oricât s-ar deprava, trăiesc cu frica să fie socotite curve;

- nu se gândesc niciodată că bărbaţii au şi ei nevoie de bani de buzunar: de ce-ţi trebe, vrei să-i cheltuieşti pe la curve?

- se plictisesc repede şi nu gândesc pe termen lung;

- nu vor să înţeleagă niciodată că, de cele mai multe ori, ceea ce spun ele nu ne interesează;

- unele au unghii extrem de lungi, ce se încovoaie ca nişte gheare (ca să te zgârie pe spate?);

- când dau în feminism, ajung inevitabil la Marie Curie;

- citesc mai mult decât bărbaţii.

Ce nu-mi place la bărbaţi:

- socotesc că toate femeile sunt curve, afară de mama lor şi se tem ca nu cumva şi propria lor fiică;

- sunt neglijenţi cu felul de a se îmbrăca atunci când ies să ia nişte bere de la colţ;

- reduc totul la sex;

- vor să fie cei mai buni campioni în pat, de aceea cel mai adesea mint;

- înjură şi, mai grav, suduie;

- nu-şi asumă responsabilităţi pe termen lung;

- au mâna moale când dau noroc şi feresc privirea;

- se tem să nu fie surprinşi cu gesturi de gay;

- înţeleg bărbăţia ca duritate şi mârlănie, în loc de bun simţ şi responsabilitate.

Ar mai fi ceva?

PS: Vă plac desenele mele?

Maeştrii ruşi - pasiunea tatei

Una dintre cele mai tari imagini care îmi vin în minte atunci când mă gândesc la tata, acum când sunt la 225 de km de el, dincolo de cea a lui în uniformă militară, este aceea stând pe balcon într-un şezlong răsfoind admirativ pasionat întotdeauna încântat unul din albumele sale favorite de pictură - fie al lui Ivan Aivazovski, fie al lui Isaac Levitan, doi dintre maeştrii clasici ruşi (pentru albumele astea, tipărite în URSS nu ştiu ce a făcut ca să le aibă, pe vremea lui Ceauşescu erau rarităţi, le-a căutat zeci de ani...).

Sau o altă imagine e aceea în faţa şevaletului lui de pictor amator, lucrând la o reproducere după una din picturile acestora.

Ei bine ieri, într-un anticariat nou de pe Doamnei - lângă Leonidas - am găsit albumul care-i lipsea tatei, al celui de-al treilea muşchetar, Ivan Şişkin. Bineînţeles că m-am grăbit să i-l cumpăr.

Aşa că, în metrou, toată lumea se uita la mine şi se crucea cât de extaziat mă uitam la tablourile maestrului. Şi, ca să vă bucuraţi şi voi, iată câteva mostre.

Şi cum să nu te extaziezi?

To Whom It May Concern

Nu, nu e recenzia romanului lui Raymond Federman, ci cateva gânduri fugare prinse printre două-trei sarcini de serviciu:

Gramoşii scriu pe blog că au ceva probleme de sănătate, le urez multă multă multă sănătate!
*
Observ că pe bloguri nu-i deloc activitate scripturistică, cel puţin pe blogurile pe care le citesc eu, ce dacă e vară, ba acuma e vreme de scris, la umbră cu monitorul în faţă şi cu ceva rece lângă!
*
M-am apucat, nu ştiu ce mi-a venit, e drept că am fost provocat într-o discuţie cu o filoloagă, m-am apucat, zic, de Beckett, nu, nu de teatrul lui ce l-a făcut celebru, ci de un roman. Molloy. Plictisitor dar provocator totodată. Şi mă încurajez că voi face parte dintre puţinii cititorii români, poate chiar internaţionali! ai lui.
*
Pentru Cartea din geantă : îi dau zor cu Lindenfeld-ul lui Ioan T Morar, n-aş fi crezut că e atâta de mişto! Abia l-am găsit, prin librării e epuizat... nu, nu-i fac reclamă.
*
Alături de garsoniera în care locuiesc, a murit cineva, sunt foarte mulţi bătrâni. Şi observ că apropierea morţii mă stinghereşte în privatul meu, mă face mai atent, umblu mai uşor, dau muzica mai încet. O fi ruşine sau o fi respect? Oare persoana care-a murit o fi citit vreo carte cât o fi fost în viaţă ? Şi dacă da, i-o fi folosit?...

un maestru spaniol

Javier Marias urmare de aici.

Am terminat în weekend cartea lui Marias, a doua citită, Inimă atât de albă*, pot spune că m-a solicitat un pic, îmi plac autorii care te obligă la puţin efort de voinţă şi de gândire, şi de-abia la sfârşit am aflat apoteoza, deznodământul, crima macbethiană care pătează inima albă din titlu.

Un om pe la vreo treizeci şi ceva de ani, la jumătatea vieţii spune el, nu şi eu care deşi am aceeaşi vârstă mă cred încă tânăr, se căsătoreşte şi începe muncile căsniciei. Şi nu numai. Are parte de o mulţime de secrete – ale unui cuplu într-o cameră vecină de hotel din Havana, ale unei foste colege ce-şi caută alinarea masculină, chiar secretele tatălui său, ultimul fiind cel mai aprig, viaţa omului nu depinde de faptele sale, de ceea ce face, ci de ceea ce se ştie despre el, de ceea ce se ştie că a făcut.
 

Este o carte despre cuvinte, mai bine zis despre spunerea lor, nu există ceea ce nu se spune, despre povestit, totul poate fi povestit, chiar şi ceea ce nu vrei să afli, şi de care nu întrebi, şi totuşi când ţi se povesteşte, asculţi, lucru foarte primejdios, să asculţi înseamnă să ştii, să afli, să fii la curent, urechile nu au pleoape ce se pot lăsa instinctiv la auzirea celor rostite.

Cum spuneam mai jos, stilul e unul proustian, adică fermecător, foarte curgător, ca o apă, în actul de a povesti e de-ajuns să începi, un cuvânt urmează după altul, nici nu ştii când ai terminat şi vrei s-o iei de la capăt.

Este clar pentru mine că această carte e capodopera lui Marias, nu ştiu dacă voi mai citi ceva, însă m-a convins că şi în Spania se scrie bine, poate el e cel mai mare scriitor spaniol contemporan, nu ştiu de altul.

*Romanul e reeditat la Rao.

Am făcut un an de blogărit...

Şiii, cu această ocazie, Radio Guerilla mi-a făcut cadou un DVD cu filmul No Country for Old Man. (E drept c-am înşirat şi câţiva actori...)

Thanks!