Salinger?

Mărturisesc că nu m-a dat pe spate De veghe în lanul de secară, atât de celebru şi atât de "clasic". Un roman modest care, dacă ar apărea astăzi, nu ştiu câte parale ar mai face.

Am încercat acum două povestiri publicate într-o carte - Franny şi Zooey - mai mult că citisem în jurnalul lui Cărtărescu cum că vai, trebuie citit.

M-a plicitisit teribil!

Poate prima povestire, mai scurtă, despre o fată, Franny, ce-şi întâlneşte prietenul într-un restaurant şi-i face acestuia o scenă de mizantropie/isterie, pe fondul lecturii Pelerinului rus - o scriere mistică ortodoxă despre rugăciunea inimii.

În a doua povestire găsim familia fetei, numită Sticlă (Glass), cu o liotă de copii. Unul, Zooey, conversează în baie cu mamă-sa şi în salon cu soră-sa. De astă dată, fondul discuţiei e unul oriental religios, probabil sub influenţa curentelor flower-power ce bântuiau pe-atunci America - aflăm chiar că unul dintre fraţi, Seymour, din pricina unor tulburări existenţialo-metafizice, se sinucide. Dar, în afară de câteva replici amuzante ale mamei, totul e aici atât de plictisitor, că am lăsat-o baltă.

Am înţeles că saga acestei familii mai are şi alte povestiri... ceea ce cred, dacă seamănă cu acest volum, ar însemna o pierdere de vreme. Şi de nervi.

J. D. Salinger, Franny şi Zooey, Editura Univers, Buc., 1999, serie de autor JDS, 176 pag., trad. Mihaela Dumitrescu

Adevărul nu e dincolo de noi

Dacă sunteţi pasionaţi de polemici filozofice, aici e locul, în această cărticică. Eu nu sunt, aşa că ceea ce mi-a rămas de pe urma cărţii nu e polemica dintre filozofia analitică - filozofia pragmatică - despre care a scris şi Arthur Suciu alias Ironistul - ci, în prelungirea a ceea ce ştiam despre Rorty, următorul lucru.

Anume că Adevărul, conceptul după care se prăpădeau filozofii, în frunte cu Platon, nu merită nici o discuţie. De ce? Pentru că nu ne este de nici un folos. Adevărul nu este o noţiune absolută, ci una relativă, şi este "preţios" în funcţie de acţiunea contingentă care îi urmează.

Vorba lui Pavel, multe ne sunt date să cunoaştem, dar puţine ne sunt de folos.

Pascal Engel, Richard Rorty, La ce bun adevărul, Ed. Art, Bucureşti, 96 p., trad. Bogdan Ghiu

dostoievskiana 1

La începutul Idiotului, prinţul Mîşkin povesteşte în casa Epancinilor despre o tuberculoasă, Marie. Urâtă de toţi, se tăvăleşte odată cu un comis voiajor ce ulterior, o părăseşte. Şi, umplută de ruşine, devine ciuca bătăii de joc a satului.
Mîşkin, asemeni lui Isus cu curva, o transformă. Dar nu din dragoste, cum ne-am închipui toţi - între bărbaţi şi femei nu poate exista decât dragoste, spunem noi. Ci din iubire – agape, nu eros. O sărută sub un pom şi-i dă ultimii lui bănuţi, sub o ploaie de pietre arucate de copii. O scenă tare.
Mîşkin e ingredientul ce transformă apa în vin, ura oamenilor, inclusiv a copiilor, în iubire, e-adevărat, mai mult postmortem.
Iată că se poate. Oare numai în ficţiune?

Scuze. Iau o mică pauză de discuţii livreşti ca să mă idiotizez.

Aţi auzit despre peştele ţar?

Desigur că nu. Romanul cu numele ăsta a fost tradus la noi cu titlul Visul crestelor albe. E scris prin anii 70 de un scriitor sovietic tocmai din Siberia, Victor Astafiev pre numele lui. Nu vreau să vă spun despre scandalul antisemit şi antigeorgian în care acest scriitor, erou de razboi, a fost implicat.
 
Ci vreau să vă dau 3 motive de a citi romanul:
- Scriitorul este un scriitor „născut”, are talent cu carul, transformă cât ai zice peşte cuvântul în artă pură;
- Dai de cele mai frumoase descrieri de natură sălbatică citite vreodată – eu asta am păţit;
- Afli un mod de viaţă dur, din Siberia, ţara roşiilor veşnic verzi şi a braconierilor nestăpâniţi, despre care înainte nu aveai nici cea mai vagă idee decât de la puşcăriaşi, nu de la oamenii liberi.
 
Mie mi-au plăcut îndeosebi două capitole, pentru că uitai să vă spun că acesta e un roman-mozaic. Capitolele sunt Lângă Pragul de Aur şi mai ales Peştele ţar. În ultimul, un pescar se luptă cu un nisetru, pedeapsă dar şi izbăvire pentru/de un păcat trecut ascuns, te ţine cu sufletul la gură mai ceva ca un thriller. Oricum Hemingway ar trebui să se teamă în faţa acestor pagini, ruşii ăştia scriu dumnezeieşte...
 
În fine, vreau să recitesc această carte cândva, e stilistic desăvârşită, profund morală, îţi dă o anumită stare de spirit, inefabilă deocamdată. 

Victor Astafiev (foto), Visul crestelor albe, Ed. Univers, Buc., 1981, trad. Dana Petrişor şi Laurenţia Niculescu, 493 p.

kestii semitice

nu am nimic cu evreii, deşi, din cauza holocaustului nazist, dintr-o sensibilitate paranoică, dacă-i atingi cumva, ies la iveală triburile cuceritoare ale lui david, aşa cum e o vorbă că dacă-i zgândări pe ruşi, dai de tătari.
îi admir mult, citesc cu plăcere pentateucul, profeţii, mă încântă întotdeauna psalmii, răsfoiesc regulat o carte despre talmud (a lui a. cohen) şi una despre cabală (a lui moshe idel), îmi plac şi ador nenumăraţi scriitori sau artişti evrei sau cu origini evreieşti – alehem, proust, kafka, blecher, asimov, hermann broch, canetti, kis, gyorgy konrad, svevo, mahler, wittgenstein, popper, dustin hoffman s.a.
am însă şi eu o sensibilitate intelectuală „calitativă”: m-am săturat să văd capodopere în orice film despre holocaust - lista lui shindler etc., să văd genialităţi în orice carte despre persecuţia evreilor - alegerea sophiei etc., m-am săturat de documentare despre Hitler şi despre Isus Cristos omul, – toate acestea premiate, ultrapremiate, scoase în faţă şi aurite valoric.
mai am şi alte curiozităţi, am discutat recent cu nişte prieteni, vreau şi eu să aflu mai multe despre mossad, mai multe despre iordanieni, mai multe despre arabi – de dragul adevărului, şi nu al celui statuat de marketing şi de mass media.
au cer prea mult, au mă paşte teoria conspiraţionistă, au devin încet-încet antisemit?