Viitorul pragmatic al religiei

Cărticica cuprinde două texte, unul al lui Richard Rorty – după mine cel mai de bun simţ filozof contemporan – altul al lui Vattimo, precum şi un trialog al celor doi cu îngrijitorul ediţiei.

Ce am găsit interesant?
Faptul că pentru Rorty, religia e o chestiune privată, ce poate şi trebuie să se retragă din spaţiul public – spaţiul public are ca scop cooperarea socială prin mijlocirea ştiinţei. Cu alte cuvinte o religie nu înfiinţează biserici şi nu ia poziţii politice.

Ce mi-a plăcut?
Următoarea afirmaţie a filozofului american despre simţământului său despre sacru (el e ateu):
"Într-o bună zi, într-un mileniu nedeterminat, descendenţii mei îndepărtaţi vor trăi într-o civilizaţie globală în care iubirea (agape) va fi, fără sforţări, singura lege. Într-o atare societate nu vor mai fi legături de dominaţie în comunicare, nu se vor mai cunoaşte castele şi clasele, orice ierarhie va fi o chestiune de convenienţă temporară pragmatică, iar puterea va fi în întregimela dispoziţia acordului liber al unui electorat cult şi bine informat." (p.54-55)
Alte opinii:
- despre occident – islam: dialogul între acestea două este imposibil, spune Rorty, la fel cum în sec.XVIII era imposibil dialogul dintre filozofi şi Vatican. Molahii îşi vor apăra locul de putere. Doar o clasă mijlocie islamică va aduce un iluminism islamic.
- despre democraţie - sărăcie: democraţia funcţionează numai dacă se răspândeşte bogăţia, dacă se elimină disparitatea dintre bogaţi şi săraci (de ex. Olanda, Norvegia, SUA anilor 50-60).

Evident, există şi părerile lui Vattimo, dar pe acestea le las să le descopere alţii. Deocamdată.

___________

*auto-creaţie, autonomie, estetică

Richard Rorty, Gianni Vattimo, Viitorul religiei. Solidaritate, caritate, ironie, Ed. Paralela 45, Piteşti, 110 pag., trad. Ştefania Mincu

Mulţi dar proşti

Pentru că în ultimul timp am remarcat o oarecare creştere (!) a celor care citesc acest neînsemnat blog, am remarcat totodată şi o creştere şi a comentariilor anonime maliţioase - culmea! nu la posturile "politice" unde m-aş fi aşteptat, ci la cele literare.

Evident, nu vreau să-mi închid blogul.

Dar când m-am hotărât să-l fac, am pornit de la ideea că voi fi citit de oameni de calitate, puţini dar buni, pentru că ştiam că în mediul blogăresc, ca în orice media, se caută cantitatea, după raţionamentul de la Ortega y Gasset citire:

cantitate = celebritate = bani = calitate.

Dar eu nu. Mă gândeam la altceva, la câţiva cititori, un cerc de iubitori de lectură cu care să împărtăşesc felurite impresii, nu întotdeauna numai despre cărţi.

Şi i-am găsit.

Dar acum, când întrucâtva cititorii s-au înmulţit, cu cei noi a venit şi prostia. Ceea ce mă enervează, şi ceea ce a enervat şi pe alţii, făcându-i să se lase de blogărit. Ceea ce au crezut că va fi - o oază frumoasă de relaxare şi împărtăşire - s-a transformat, în România, într-o cloacă mizerabilă şi pestilenţială.

Salinger?

Mărturisesc că nu m-a dat pe spate De veghe în lanul de secară, atât de celebru şi atât de "clasic". Un roman modest care, dacă ar apărea astăzi, nu ştiu câte parale ar mai face.

Am încercat acum două povestiri publicate într-o carte - Franny şi Zooey - mai mult că citisem în jurnalul lui Cărtărescu cum că vai, trebuie citit.

M-a plicitisit teribil!

Poate prima povestire, mai scurtă, despre o fată, Franny, ce-şi întâlneşte prietenul într-un restaurant şi-i face acestuia o scenă de mizantropie/isterie, pe fondul lecturii Pelerinului rus - o scriere mistică ortodoxă despre rugăciunea inimii.

În a doua povestire găsim familia fetei, numită Sticlă (Glass), cu o liotă de copii. Unul, Zooey, conversează în baie cu mamă-sa şi în salon cu soră-sa. De astă dată, fondul discuţiei e unul oriental religios, probabil sub influenţa curentelor flower-power ce bântuiau pe-atunci America - aflăm chiar că unul dintre fraţi, Seymour, din pricina unor tulburări existenţialo-metafizice, se sinucide. Dar, în afară de câteva replici amuzante ale mamei, totul e aici atât de plictisitor, că am lăsat-o baltă.

Am înţeles că saga acestei familii mai are şi alte povestiri... ceea ce cred, dacă seamănă cu acest volum, ar însemna o pierdere de vreme. Şi de nervi.

J. D. Salinger, Franny şi Zooey, Editura Univers, Buc., 1999, serie de autor JDS, 176 pag., trad. Mihaela Dumitrescu

Adevărul nu e dincolo de noi

Dacă sunteţi pasionaţi de polemici filozofice, aici e locul, în această cărticică. Eu nu sunt, aşa că ceea ce mi-a rămas de pe urma cărţii nu e polemica dintre filozofia analitică - filozofia pragmatică - despre care a scris şi Arthur Suciu alias Ironistul - ci, în prelungirea a ceea ce ştiam despre Rorty, următorul lucru.

Anume că Adevărul, conceptul după care se prăpădeau filozofii, în frunte cu Platon, nu merită nici o discuţie. De ce? Pentru că nu ne este de nici un folos. Adevărul nu este o noţiune absolută, ci una relativă, şi este "preţios" în funcţie de acţiunea contingentă care îi urmează.

Vorba lui Pavel, multe ne sunt date să cunoaştem, dar puţine ne sunt de folos.

Pascal Engel, Richard Rorty, La ce bun adevărul, Ed. Art, Bucureşti, 96 p., trad. Bogdan Ghiu

dostoievskiana 1

La începutul Idiotului, prinţul Mîşkin povesteşte în casa Epancinilor despre o tuberculoasă, Marie. Urâtă de toţi, se tăvăleşte odată cu un comis voiajor ce ulterior, o părăseşte. Şi, umplută de ruşine, devine ciuca bătăii de joc a satului.
Mîşkin, asemeni lui Isus cu curva, o transformă. Dar nu din dragoste, cum ne-am închipui toţi - între bărbaţi şi femei nu poate exista decât dragoste, spunem noi. Ci din iubire – agape, nu eros. O sărută sub un pom şi-i dă ultimii lui bănuţi, sub o ploaie de pietre arucate de copii. O scenă tare.
Mîşkin e ingredientul ce transformă apa în vin, ura oamenilor, inclusiv a copiilor, în iubire, e-adevărat, mai mult postmortem.
Iată că se poate. Oare numai în ficţiune?

Scuze. Iau o mică pauză de discuţii livreşti ca să mă idiotizez.