The british writers are falling down

Nu sunt un fan al literaturii britanice contemporane (de după anii '70), despre care cred că nu se ridică la nivelul generaţiei anterioare - William Golding, Robert Graves, Iris Murdoch şi excepţionalul Malcolm Lowry cu al său poem al morţii. Cu excepţia lui Fowles, romanele lor sunt uşurele, din plin ironice, cu multe pagini de umplutură; par făcute la repezeală, în primă variantă, deloc muncite, lucrate, gândite. Câteva exemple:
· Julien Barnes - Papagalul lui Flaubert m-a extaziat la început, fiind voba despre Flaubert, dar de multe ori m-a plictisit, tot povestind mai mult despre el în Franţa. Mai apoi culegerea de povestiri O istorie a lumii în 10 capitole şi jumătate, m-a plictisit la fel, afară de primul capitol, povestea cariei de lemn din arca lui Noe, excepţională găselniţă, după părerea mea.
· David Lodge - Schimb de dame mi s-a părut "drăguţ", mi-amintesc şi-acum scena avionului de la început - din păcate n-am continuat cu alte romane, apărute la noi în serie de autor (!).
· John Fowles (tot serie de autor) - M-a uimit Magicianul, poate şi pentru că aveam 18 ani şi nu înţelegeam eu prea multe pe-atunci. M-a extaziat în schimb Colecţionarul şi Iubita locotenentului francez, romane de neegalat, după părerea mea (mi-aduc aminte că pe-atunci cochetam cu ideea să scriu şi eu ceva în genul Iubitei...). Mi s-au părut în schimb ratate Mantissa şi povestirile din Turnul de abanos.
· Din Durrell, n-am putut depăşi douăzeci de pagini din Cvartetul din Alexandria, la fel din Banii lui Martin Amis, aceasta din urmă carte cult, cică. Hm.
· Apropo de Ian McEwan (teribil de în vogă şi nu ştiu de ce, poate şi din cauza ecranizarii Ispăşirii şi a temelor sexuale abordate), Câinii negri a fost ceva neutru, doar câteva pagini excelente, în schimb mi-a plăcut atât stilul, cât şi subiectul din Durabila iubire.
· Hari Kunzru, al cărui Iluzionist a avut ca drepturi de publicare suma de 1,25 milioane lire sterline, mi s-a părut că scrie bine, imaginativ, fără însă a-mi explica fulminantul succes.
Ce n-am citit şi aş vrea, ceva de Graham Swift şi de P.G. Wodehouse, despre care am auzit câte ceva de bine...
Şi pentru că stătea necitită Casa somnului, iar recent Poliromul a reeditat-o (la preţ dublu), mi-am zis hai să văd ce-i şi cu Jonathan Coe ăsta, a cărui dilogie - Clubul putregaiurilor şi Cercul închis, mă ispitea la un moment dat...

Voi ce părere aveţi - ce v-a plăcut şi ce nu - pe scurt?

Ce m-a-nvăţat Siegfried?

Incitat şi de opinia recentă a Andei despre această carte, mi-am întregit panoplia germană cu capodopera scriitorului german Siegfried Lenz, Ora de germană (Deutschstunde), mare bestseller al anilor '70.

Ce-am citit?
La fel ca Oscar Matzerath în închisoare, adolescentul Siegfried Jepsen e într-un centru de reeducare şi-şi compune o temă de pedeapsă pentru ora de germană, cu titlul Bucuriile datoriei. Tema este romanul însuşi şi va consta din amintirile lui din copilărie, pe când tatăl îi era poliţist de provincie într-un sat, în vremea celui de-al treilea Reich.
 
Tema unu
Alaturi de problema datoriei - pretenţie nejustificată şi oarbă -, expusă magnific în carte prin personajul tatălui, mi s-a părut importantă tema educării. Aflat în centrul pentru tinerii "greu educabili", adolescentul se întreabă de ce nu există aşa ceva şi pentru bătrânii greu educabili? Când încetează de fapt, educaţia, la optsprezece, la douăzeci şi cinci de ani? Ba mai mult: pentru viaţa de azi, nu e nici un om matur fără vină, toţi sunt vinovaţi, iar distrugerea Germaniei o confirmă.
 
Tema doi
Ce înseamnă a vedea? Siegfried răspunde: Numai copiii văd bine, chiar mult mai bine decât credem. "Lucrurile trebuie înfăţişate nude, în aşa fel încât nimeni de pe lumea asta să nu se poată declara ignorant". Şi, faţă de copiii romanelor româneşti recente ce privesc comunismul cu inocenţă şi detaşare - ca-n Băiuţeii sau Orbitor (apropo, şi-aici e vorba despre o moară dragă eroului) - copilul ia atitudine, acţionează, îşi înfruntă chiar tatăl, cu datoria lui cu tot. "Începi să vezi atunci când încetezi a juca rolul unui contemplator şi născoceşti ceva de care ai nevoie. Căci a vedea nu înseamnă a trece la dosar."

Concluzia?
A VEDEA ÎNSEAMNĂ A TE IMPLICA, CU DISCERNĂMÂNT. Aceasta e lecţia pe care Lenz mi-a dat-o prin acest minunat roman, scris perfect, pe care l-am citit cu sufletul la gură.



Siegfried Lenz, Ora de germană, Ed. Univers, Bucureşti, 1972, traducere şi prefaţă de Ion Roman, 513 pagini legate

*

Ori de câte ori voi sfârşi un roman tradus din germană, nu voi înceta să-mi declar admiraţia pentru literatura acestei limbi.
Când n-a fost vorba de romanele deja clasice şi arhicunoscute - Povestirile lui Franz Kafka, Doctor Faustus şi Povestirile târzii ale lui Thomas Mann, Jocul cu mărgele de sticlă şi Narcis şi Gură-de-aur de Herman Hesse, Omul fără însuşiri al lui Robert Musil, Moartea lui Vergiliu de Hermann Broch sau Orbirea de Elias Canetti, ultimele două din păcate mai puţin cunoscute cititorului cultivat român - am fost surprins de aceeaşi admiraţie şi când i-am citit pe Gunter Grass (Toba de tinichea), Martin Walser (Moartea unui critic), Stefan Heym (Relatare despre regele David), Max Frisch (Numele meu fie Gantenbeim), Bernhard Schlink (Cititorul, Evadări din iubire) sau pe foarte tinerii Daniel Kehlmann (Măsurarea lumii) şi Sasa Stanisic (Cum repară soldatul gramofonul) - fireşte, au fost omişi cei necitiţi. Despre nobelizaţii Böll şi Jelinek mă abţin - dar nu ştiu să zic dacă mi-au plăcut sau nu...

Relax...

Ca să nu se bucure încă duşmanii mei :) că am abandonat blogul - plec pentru două săptămâni la părinţi, la Constanţa, unde nu am net :). Am de gând să fac plajă şi să citesc angro, aşa că voi veni cu posturi noi.

Mă tot gândesc să mă mut pe wordpress, să-mi cumpăr un domeniu etc., dar asta ar însemna mai mult decât un mic moft, cum este acum acest blog...

Viitorul pragmatic al religiei

Cărticica cuprinde două texte, unul al lui Richard Rorty – după mine cel mai de bun simţ filozof contemporan – altul al lui Vattimo, precum şi un trialog al celor doi cu îngrijitorul ediţiei.

Ce am găsit interesant?
Faptul că pentru Rorty, religia e o chestiune privată, ce poate şi trebuie să se retragă din spaţiul public – spaţiul public are ca scop cooperarea socială prin mijlocirea ştiinţei. Cu alte cuvinte o religie nu înfiinţează biserici şi nu ia poziţii politice.

Ce mi-a plăcut?
Următoarea afirmaţie a filozofului american despre simţământului său despre sacru (el e ateu):
"Într-o bună zi, într-un mileniu nedeterminat, descendenţii mei îndepărtaţi vor trăi într-o civilizaţie globală în care iubirea (agape) va fi, fără sforţări, singura lege. Într-o atare societate nu vor mai fi legături de dominaţie în comunicare, nu se vor mai cunoaşte castele şi clasele, orice ierarhie va fi o chestiune de convenienţă temporară pragmatică, iar puterea va fi în întregimela dispoziţia acordului liber al unui electorat cult şi bine informat." (p.54-55)
Alte opinii:
- despre occident – islam: dialogul între acestea două este imposibil, spune Rorty, la fel cum în sec.XVIII era imposibil dialogul dintre filozofi şi Vatican. Molahii îşi vor apăra locul de putere. Doar o clasă mijlocie islamică va aduce un iluminism islamic.
- despre democraţie - sărăcie: democraţia funcţionează numai dacă se răspândeşte bogăţia, dacă se elimină disparitatea dintre bogaţi şi săraci (de ex. Olanda, Norvegia, SUA anilor 50-60).

Evident, există şi părerile lui Vattimo, dar pe acestea le las să le descopere alţii. Deocamdată.

___________

*auto-creaţie, autonomie, estetică

Richard Rorty, Gianni Vattimo, Viitorul religiei. Solidaritate, caritate, ironie, Ed. Paralela 45, Piteşti, 110 pag., trad. Ştefania Mincu

Mulţi dar proşti

Pentru că în ultimul timp am remarcat o oarecare creştere (!) a celor care citesc acest neînsemnat blog, am remarcat totodată şi o creştere şi a comentariilor anonime maliţioase - culmea! nu la posturile "politice" unde m-aş fi aşteptat, ci la cele literare.

Evident, nu vreau să-mi închid blogul.

Dar când m-am hotărât să-l fac, am pornit de la ideea că voi fi citit de oameni de calitate, puţini dar buni, pentru că ştiam că în mediul blogăresc, ca în orice media, se caută cantitatea, după raţionamentul de la Ortega y Gasset citire:

cantitate = celebritate = bani = calitate.

Dar eu nu. Mă gândeam la altceva, la câţiva cititori, un cerc de iubitori de lectură cu care să împărtăşesc felurite impresii, nu întotdeauna numai despre cărţi.

Şi i-am găsit.

Dar acum, când întrucâtva cititorii s-au înmulţit, cu cei noi a venit şi prostia. Ceea ce mă enervează, şi ceea ce a enervat şi pe alţii, făcându-i să se lase de blogărit. Ceea ce au crezut că va fi - o oază frumoasă de relaxare şi împărtăşire - s-a transformat, în România, într-o cloacă mizerabilă şi pestilenţială.

Salinger?

Mărturisesc că nu m-a dat pe spate De veghe în lanul de secară, atât de celebru şi atât de "clasic". Un roman modest care, dacă ar apărea astăzi, nu ştiu câte parale ar mai face.

Am încercat acum două povestiri publicate într-o carte - Franny şi Zooey - mai mult că citisem în jurnalul lui Cărtărescu cum că vai, trebuie citit.

M-a plicitisit teribil!

Poate prima povestire, mai scurtă, despre o fată, Franny, ce-şi întâlneşte prietenul într-un restaurant şi-i face acestuia o scenă de mizantropie/isterie, pe fondul lecturii Pelerinului rus - o scriere mistică ortodoxă despre rugăciunea inimii.

În a doua povestire găsim familia fetei, numită Sticlă (Glass), cu o liotă de copii. Unul, Zooey, conversează în baie cu mamă-sa şi în salon cu soră-sa. De astă dată, fondul discuţiei e unul oriental religios, probabil sub influenţa curentelor flower-power ce bântuiau pe-atunci America - aflăm chiar că unul dintre fraţi, Seymour, din pricina unor tulburări existenţialo-metafizice, se sinucide. Dar, în afară de câteva replici amuzante ale mamei, totul e aici atât de plictisitor, că am lăsat-o baltă.

Am înţeles că saga acestei familii mai are şi alte povestiri... ceea ce cred, dacă seamănă cu acest volum, ar însemna o pierdere de vreme. Şi de nervi.

J. D. Salinger, Franny şi Zooey, Editura Univers, Buc., 1999, serie de autor JDS, 176 pag., trad. Mihaela Dumitrescu