Excepţional!

După uimirea cu Degete mici şi dezamăgirea cu Băiuţeii, iată c-a sosit vremea căderii în extaz cu Zilele regelui.

Cum să scrii despre români cât mai neutru, dar şi tandru?

Cum să reînvii o epocă fermecătoare, dar tainică pentru cei mai mulţi?

Cum să spui că viaţa e frumoasă - oricând şi oriunde?

Iei un străin, un tânăr intelectual neamţ şi-l aduci în România principatului lui Carol I. Aici, îi dai un motan, Siegfried, şi-i descrii viaţa. Romanul.

Cu drumul către principate, cu lumea de-aici, cu Podul Mogoşoaiei, cu Lipscanii, cu pace, cu război, cu politică, cu bârfe, cu alcovuri, cu bune şi cu rele... Cu multe tâlcuri şi tâlcuiri, cu secrete, despre care nu aflăm de e bine sau rău să le ţinem pentru noi, mai ales dacă-i privesc pe alţii.

Romanul e scris impecabil, imaculat, Flaubert, cronicarul Cartaginei ar face spume citindu-l. Romanul e scris cu inteligenţă, cu amor faţă de sunete, miresme, mângâieri de lucruri, cu străluciri de ironie fină.

Un roman aşteptat, cu miză estetică/artistică uriaşă ce confirmă încă de la primele pagini. Un roman ce va lăsa o umbră aurie pe literatura, asemenea epocii pe care o tuşează. Un roman ce concurează fără pic de ruşine cele mai frumoase romane străine, nu mai zic de cele româneşti. Păzea, Cărtă! E posibil să se nască, asemenea mateinilor de odinioară, cine ştie, filipinii. Eu unul, mă gândesc să devin.

PS. Am o oarecare dilemă asupra rolului motanului în carte. Ia rolul lui Onufrie? E singurul martor, păstrător al tainelor? El e singurul mistic, cu-ale lui psalmi adresate oamenilor/ binefăcătorilor? Excelentă găselniţă, dar pentru ce? Să fie ceva ludic?... O să mă mai gândesc. Şi mâine e o zi.

Filip Florian, Zilele regelui, Polirom, Iaşi, 2008, 270 pag.

Jean-Marie Gustave Le Clezio nobelizat!

Tare mă bucur. Anul ăsta a luat Nobelul scriitorul francez Jean-Marie Gustave Le Clezio, din ale cărui cărţi am citit fascinat Căutătorul de aur - unul dintre cele mai frumoase cărţi. Eu zic că, dintre scriitorii francezi, el merita cu prisosinţă.

Oare Luciat ce-o zice, înnebunită cum e în ultima vreme de franţuji?...

Apocalipsa anti-americană după Banks

După postmodernism, autorii americani (Auster, Easton Ellis, Palahniuk, Cormac McCarthy) au continuat să se preocupe de absurdul visului american. Printre ei se numără şi Russel Banks.

Un american vrea mai mult decât o existenţă modestă, cu slujbă sigură, casă şi maşină, copii în jurul căminului. Vrea să rişte şi s-ajungă cineva. Şi nu ajunge decât criminal, apoi victimă - într-un cuvânt, un dezastru.

O africană vrea să plece din Haiti în America, să trăiască. Ajunge să trăiască, dar fără familie şi copil, violată şi bătută. Va trăi şi ea un stârv duhnitor de viaţă.

"Asemenea lui Columb şi a oamenilor ălora care căutau Fântâna Tinereţii, când ajungi în America, găseşti altceva. Găseşti Disney World, tranzacţii imobiliare şi împrumuturi bancare rapide cu dobânzi usturătoare şi, dacă nu te fereşti dracului din calea lor, te doboară, îţi sapă pământul de sub tine, te îngroapă dedesubt, ca să mai poată ridica peste tine nişte blocuri, sau poate un loc de parcare ori o livadă de portocali. (p.337)"

Romanul e unul revoluţionar, în sensul lui Llosa, afirmă sus şi tare că totul e un "căcat - toată blestemata asta de viaţă."(p.263). Pentru ce, pentru ce, pentru ce? Care-i răspunsul? (p.261) ar fi întrebarea hamletiană. Obiectivul cărţii? Sabotajul şi subversiunea: Ia-ţi zborul, carte a mea, şi ajută la distrugerea lumii aşa cum e ea. (p. 392).

Iată un autor furios, care scrie brici, acţiunea e plină de suspans, stilul e realist, fără a fi însă uitate mijloacele postmoderne.

Russell Banks, Deriva continentelor, Editura Univers, 1998, traducere Antoaneta Ralian - 
cartea a apărut şi la Cotidianul

Svetlana Cârstean cu Lolită

Ce are o poeta Svetlana Cârstean cu o nimfetă?
Vă zic imediat, nu înainte de-a-mi explica nedumerirea cronică despre incompetenţa românilor de-a organiza un eveniment altfel decât extrem de plicticos, marcat de obsesia monologului.
Asadar:

Am fost aseară la o lectură publică a poeziilor Svetlanei Carstean la Institutul Francez.
Unde mi-au plăcut 2 lucruri:
1) Felul cum şi-a citit autoarea poeziile – extrem de natural; poezii din care am reţinut câteva imagini: sufletul violet, burta însărcinată ce înţeapă aerul, mâinile numite Alice şi Beatrice, poezii care sunau mai bine în franceză.
2) Dar mai ales mi-a plăcut cincimea goală a funduleţului fraged aparţinând celei din faţa mea - fiica de numai cincisprezece ani a unuia dintre invitaţi (nu-i spun numele - e un cunoscut critic literar!). Doar cu ochii îndărătniciţi pe minunea dorsală (foto) am putut rezista bla-bla-ului extrem de fastidios al criticilor prezenţi, din care doar cel al lui Cristian Tudor Popescu (deh, ziarist!) a fost mai interesant – ce mai transmit aceste poezii unui tânăr de 20 de ani? se întreba el, nu şi autoarea, ce-a ocolit în mod diplomatic răspunsul.
Şi-ncă ceva, dincolo de telefoanele mobile şugubeţe, extrem de neînchise ale invitaţilor înşişi: invitatul de onoare (nu-i spun numele - e cel mai cunoscut scriitor) ne-a spus tuturor participanţilor: eu mai bune (mă) lipsesc!

Să învăţăm de la cehi - Hrabal

Imposibilul devenit realitate. Istoria asta o spune chelnerul Ditie, cel care l-a servit pe regele Abisiniei, spărgându-şi oglinda vieţii în zeci de cioburi-istorioare care mai amuzante, care mai ironice, tandre, tragice.
Găsim aici iniţiere, sex, politică, război, familie, faimă, bani, grotesc, burlesc, absurd – ucenicia în servit, primii clienţi ciudaţi (unul îşi tepetează cu bani camera), primele amoruri, fascismul, cum e să fii milionar, apoi dizident, cum e să fii tatăl unui idiot. Apoi sihăstria, căci „adevăratul om de lume e cel ce ştie să se retragă la timp în anonimat.”
Un deliciu livresc, savurat de mine a doua oară, ecranizat cu destul succes.
O carte incredibilă – Milan Kundera spunea că e un amestec incredibil de umor popular şi imaginaţie barocă – deloc apreciată la adevărata valoare, cu mult zvâc şi multă originalitate.

Bohumil Hrabal, L-am servit pe regele Angliei, Ed. Univers, Bucureşti, 2000, col. A treia Europă, trad. Jean Grosu, 236 p.

Notă: Cartea e disponibilă la editura Paralela 45 şi e doar 10 lei. Mai jos, am pus trailerul filmului oscarizat al lui Jirí Menzel (pe care, din păcate, nu l-am văzut.)

 

Am deschis un blog nou

Pentru c-am fost încurajat - e-adevărat, în scris, şi le mulţumesc tuturor pentru asta - să-mi duc ideea blogului despre Eminescu la îndeplinire, am purces. Iată-mă deci începând un blog nou, Eminescu, mon amour.

El este, desigur, pe Blogspot şi mi-ar plăcea să se transforme într-un blog colectiv, de calitate şi nu de cantitate. Aştept orice colaborări care privesc cultura română, inclusiv desene cu ponei roşii zvasticaţi pe fund.

Sincer, n-am mari speranţe în privinţa lui, un blog fără înjurături nu e citit de nimeni. Orice seriozitate e privită ca plictiseală oribilă. Şi-apoi, mai interesează pe cineva Eminescu?

Şi, pentru că nu ştiu cât timp voi avea să mă ocup de el, aştept colaborări ah! din păcate neremunerate pe adresa eminescu.monamour@gmail.com.

Aştept cât mai multe feedbackuri, chiar şi de descurajare.