Pif-iada

Dacă nu trebuia să citesc romanul, n-o făceam din două motive:
1) are 650 de pagini
2) am citit acum zece ani primul roman fractalic al autorului, ce m-a plictisit îngrozitor.
 
Dar acum, mi-a plăcut.
De ce?
Iată:
 
Autorul are o minte sclipitoare. În plus, e tânăr. Şi-n alt plus, e filolog; adicătelea, e versat într-ale scrisului.
Căci:
 
Dacă te plictiseşti de acţiunea trepidantă a cărţii, în genul lui Dan Brown, te răcoreşti cu pagini memorialistice, chiar autobiografice (da, dragi critici, e vorba de autoficţiune), scrise foarte bine, ironic şi cu stil, în genul Explorărilor în comunismul românesc.
 
Mesajul principal al cărţii este că păstrarea memoriei (şi asumarea ei) înseamnă singura existenţă autentică. 
În genul (ce vreţi, îmi place cuvântul) lui Eco, sunt adunate în roman referinţe dintre cele mai livreşti, chiar ştiinţifice, într-o neverosimilă realitate paralelă.
 
Ia să enumăr câteva: găseşti economişti ai minţii ce stăpânesc lumea, afli despre blocatari, în strânsă legătură cu bloteria naţională, chiar cu bloggerii. Ţi se zice să te fereşti de naniţi şi de novocaină, chiar de anticari, al căror şef, Nicolae Scurtu, e mai ceva ca Ceauşescu.
Te enervezi când afli că Proust a murit în accident de tren iar Poe de holeră, că Luchian e de fapt chinez (Lu Chian), că personajul principal are sexul curbat, înclinaţii homoerotice şi venerează degetul mare de la piciorul iubitei mai ceva ca pe maica precistă. Care prietenă, când se-nfurie, se duce în bucătărie şi mărunţeşte portocale, de miroase toată casa a lacrimi şi portocală.
 
Nu ştiu dacă stilul e impecabil (el e motorul, zice Manolescu), aşa cum zice Luminiţa Marcu în prefaţă (apropo cine e Luminiţa Marcu?). Dar nu ştii cum te trezeşti că romanul s-a terminat, adică l-ai citit, 650 de pagini în cap.

Ion Manolescu, Derapaj, Ed Polirom, Iaşi, 2006, 650de pagini

Impresii de Paris 2

(continuare de aici)

În prima zi, după păţaniile din aeroport, nu s-a mai întâmplat mare lucru, m-am cazat la Hotel (în Montparnasse), şi m-am preumblat aiurea prin oraş (centru). Am văzut Notre-Dame-ul, Sena şi celelalte obiective turistice arhi-cunoscute/vizitate.

M-au impresionat următoarele:

- metroul vechi

- mulţimea de negri

- curăţenia de peste tot

- ştiinţa de-a face comerţ

- băutura scumpă.

Sus: Cea mai vestită catedrală din Paris. Lângă statuia lui Carol cel Mare era o boschetăriţă...

Sus: O instituţie publică ceva...

Sus: Mi-ar fi plăcut să învăţ aici...

va urma

Câteva...

Ieri am fost la lansarea Rubik-ului de la Facultatea de litere. Îmi place cum se promovează copiii ăştia, în frunte cu Simona Popescu - peste tot: pe la Festivalul de literatură, aseară, va fi la Gaudeamus, fac şi un party "Rubik" pe 24 noiembrie...

*

Am văzut ieri la Cărtureşti la patru lei (Polirom) Conştiinţa lui Zeno de Italo Svevo, o mare carte, excepţională după părerea mea. Nu înţeleg de ce nu a fost epuizată în câteva tile de la apariţie... Asta spune multe despre cultura livrescă a cititorilor români...

*

Diseară, în Club A, îşi lansează şi Andrei Ruse romanul Soni. Nu l-am citit, dar am auzit de bine. Poate ajung.

*

La invitaţia lui Andrei Roşca, duminică voi "modera" un eveniment Bookblog - Booktalks - la care invitat va fi universitarul Ion Manolescu. Aşa că mă tot lupt cu 600 de pagini de Derapaj...

Andrei Pleşu şi bovarismul internauţilor

Mai recent l-am provocat pe Adrian Ciubotaru să se pronunţe asupra unui articol al lui Andrei Pleşu din Dilema veche (ceea ce a iscat şi câteva comentarii). Mai precis, voiam să se pronunţe asupra argumentului pe care autorul îl prezentase în articol.
Aşadar, dragă Adrian Ciubotaru:
Tu crezi că Andrei Pleşu probabil e doar un „frumos exerciţiu de stil pe care cultura română şi l-a permis într-un anumit moment”, care nu te-ajută să-nţelegi „miza spirituală pe care internetul o poate propune pentru o eventuală cultură a viitorului” (?). Aşa că ai repezit subiectul articolului. Eu cred că Andrei Pleşu este un om de cultură.
Care nu se referă nici la popularizare, nici la facilitate, ci se referă la chestiunea destul de clasică, a bovarismului. Sau, cu alte cuvinte a distincţiei dintre experienţă şi comunicare.
Doamna Bovary a confundat sentimentul experimentat al iubirii cu cel descris în romanele de amor pe care le citise la călugăriţe. Evident, nu a înţeles nimic şi s-a sinucis. La fel, Bouvard şi Pécuchet credeau că a afla din enciclopedii îi face oameni de ştiinţă.
În acord cu Flaubert, şi Andrei Pleşu denunţă oamenii care cred că a citi pe net îi face oameni de cultură. Ca exemplu, îl dă pe incultul Valentin Stan.
Gata.

Mă interesează însă la ce miză spirituală te referi când vorbeşti despre internet. S-ar isca şi de-aici o discuţie interesantă.

Întrebări primite pentru scriitori de-a gata. Check-list

Lui T.O. Bobe, cu admiraţie

1. De ce scrieţi?
2. La ce lucraţi acum?
3. Cât la sută e realitate şi cât e ficţiune în roman?
4. Romanul dv. e auto-ficţiune?
5. Personajul X este real?
6. Cineva în roman se droghează. Dv. vă drogaţi? (Variantă: Cineva în roman se masturbează. Dv. vă masturbaţi?)
7. De ce tot timpul personajul principal e copil?
8. Care e scriitorul dv. preferat?
9. Consideraţi că acest roman e capodopera dv.?
10. Pentru cine scrieţi – pentru dv. sau pentru cititori?
11. Cine e primul dv. cititor?
12. Criticul X a scris că romanul dv. e prost.Cum îi răspundeţi? (Variantă: Vă pasă ce spun criticii?)
13. Aţi câştigat milioane de pe urma romanului?
14. V-aţi lăsat soţia pentru o femeie mai tânără. V-a fost studentă?
15. Ce părere aveţi despre politicieni?
16. Ce soluţii aveţi pentru criza economică?
17. Se mai citeşte azi?
18. Cine ar merita Nobelul dintre scriitorii români?
19. Ce părere aveţi despre Cărtărescu?
20. V-aţi gândit să scrieţi, dar fără să publicaţi?

Or mai fi?

Impresii despre Festivalul Internaţional de Literatură - inventar

Ieri a fost ultima zi a Festivalului Internaţional de Literatură.

A fost cea mai reuşită seară. Publicul a fost ceva mai aerisit, au fost puse chiar câteva întrebări, dar cred că ceea ce a contat a fost prezenţa minunată a celor doi scriitori unguri, născuţi la Târgu Mureş - unul cu adevărat mare, Attila Bartis - care au vorbit numai în limba română.

Deşi la fel de iepurească, (la 20:30 era un festival de tango), subiectele au fost mai acaparante - romanul românesc în cadrul celui european, succesul literaturii maghiare la Târgul de la Frankfurt, cum contribuie Poliromu' la succesul autorilor români etc.

Cu ce am rămas eu?

1) cu bucuria festivalului în primul rând (că, iată, există aşa ceva);

2) cu câteva întâlniri frumoase:

- am descoperit în Filip Florian un om excepţional, pe măsura romanului său;

-am înjghebat câteva cuvinte cu T.O. Bobe, despre care am aflat că e constănţean, ceea ce mi l-a făcut extrem de simpatic, aşa că abia aştept să-i citesc cartea despre vacanţa de vară;

- am mai vorbit cu Simona Popescu, care i-a spus soţului ei, Ion Bogdan Lefter, că noi, bloggerii - eram eu cu Ionuca - n-avem nici mamă, nici tată;

- am cunoscut câţiva rubici foarte simpatici;

- am primit de la Ernu cadou o carte;

- l-am cunoscut pe Bogdan Suceavă - de care n-am citit nimic;

- am dat mâna, regretând că n-am avut timp să stau de vorbă mai mult, cu Mitoş şi cu Cezar.

3) ca nereuşită personală, pot să trec faptul că m-am abţinut să pun întrebări.

Ca încheiere, pot felicita cele trei persoane organizatoare, care au reuşit să facă un aşa eveniment.