Un scriitor olandez adevarat

Nu am citit multi scriitori olandezi, cei care-mi vin în minte sunt Huizinga, Cees Nootebom – a cărui Următoarea poveste mi-a plăcut acum câţiva ani bunicei – mai recent Arnon Grunberg. Şi cam atât.
De la un anticariat din Constanţa mi-am luat Atentatul de Harry Mulisch (s-a făcut şi un film care-a luat Oscarul pentru cel mai bun film străin în 1986 - vezi trailerul mai jos).

E vorba despre o întâmplare întâmplată unui băiat de 12 ani pe vremea războiului. Întâmplarea îi schimbă viaţa cu 180° şi nu numai. Se încăpăţânează să revină şi dup-aceea, în maturitate şi bătrâneţe.

Lecţia romanului?: Trecutul vine ori de câte ori e nevoie pentru a scăpa de el.

Evident, autorul glosează pe teme ca dragostea, războiul, remuşcarea, vinovăţia, tragicul şi multe altele.
Scriitura e simplă, romanul se citeşte repede.
 
Fragmente:

Cunoaşteţi anecdota lui Dickens, nu? În fiecare an, în ajunul Crăciunului, organiza un dineu pentru prieteni. Foc în cămin, lumânări aprinse, iar în timp ce oaspeţii se aflau aşezaţi la masă, cu friptura de raţă pe farfurii, puteau auzi de afară, prin fereastră, cum un vagabond solitar tropăia în zăpadă, izbindu-şi braţele unul de altul pentru a se încălzi. Din când în când sărmanul mormăia: „Aoleu! ce frig este!” Vă daţi seama că totul era pus la cale anume pentru a sublinia contrastul. (p.163 - 164)

Lumea este un iad. Chiar dacă mâine paradisul s-ar instaura pe pământ, toate evenimentele trecutului l-ar împiedica să fie un adevărat paradis. Răul este ireparabil. Viaţa pe acest pământ, un adevărat fiasco, un imens fâs. Ar fi fost mai bine să nu fi apărut niciodată. Numai atunci când viaţa va fi dispărut complet, laolaltă cu ultima amintire a strigătelor de agonie, numai atunci se va face ordine în această lume. (p.196)

Singura modalitate de a face faţă inumanităţii este idioţenia. (p.189)

Mie mi s-a făcut poftă să citesc de acelasi autor romanul Siegfried apărut anul trecut la Cotidianul.


Harry Mulisch, Atentatul, Ed. Univers, Col. Globus, Buc., 1988, 253 p, trad. Ion T. Iancu

Bonus - trailerul filmului:
 

În vine-mi curge sânge comunist

Acasă, mama mi-a dezvăluit câteva lucruri despre bunicul meu (tatăl ei) pe care nu le-am mai auzit pân-acum.
Că, născut din flori de o feteşteancă, a devenit muncitor la atelierele CFR.
Că fusese membru activ Partidul Muncitoresc Român, încă de la înfiinţarea acestuia din 1921. Avea 20 de ani şi patru clase.
Că a prins perioada ilegalistă, când citea pe ascuns broşuri comuniste.
Că era vizitat de legionari noaptea, care au tras chiar focuri de armă – amintire şoc pentru mama mea, pe-atunci copil.
Că, după 1945, a fost membru marcant al Partidului Comunist.
Că avea un simţ comunitar dezvolat – a ajutat la asfaltare, la canalizarea cartierului (Constanţa – Coiciu, fostul Canton Movilă), că ajuta oamenii să-şi găsească slujbe etc.
Că era un om bun, care credea cu bună credinţă în principiile comuniste.
Că a crescut patru copii şi a clădit două case.

A murit când aveam numai câţiva ani, nu mi-l amintesc. Dar cred că am moştenit de la el – indirect, prin mama – un oarecare utopism social.
De asemenea, ideea că orice trebuie dobândit prin muncă, ideea că pământul care nu e muncit nu e meritat şi trebuie dat altcuiva care-l merită, ideea că rentierul e un parazit, că parvenitismul trebuie demascat.

...scuze, iau 3 zile pauza, plec la constanta!

Azi, de 15 ianuarie

Hai să citim azi o poezie de Eminescu ca şi cum n-ar fi o poezie de cel nepereche - ştiţi ce vreau să spun!
Sau măcar să ne-aducem aminte de o strofă din poeziile lui.

Cernat? Chivu? Sau Rogozanu? – partea a doua

Este meritul lui Marius Chivu faptul că a sesizat o perspectivă destul de fertilă în ceea ce priveste modelele culturale. În urma acestei perspective, reies câteva interogaţii despre canon versus contemporaneitate (minimalism, postmodernism, relativism şi alte isme). De pildă:
1) Ce facem când ne-am săturat de anumite teme de care se face abuz (cum spuneam eu că m-am săturat de tema copilăriei comuniste)? Revenim la vechile valori „tari” deja tocite sau mergem mai departe? Departe către ce?
2) Sau ce facem când anti-canonicul devine canon / conformism? (E notorie poziţia „anti-recentistă” a lui Patapievici din Omul recent) Care ar fi modul de a-l deconstrui şi pe el?
3) În ce mod se mai poate răzvrăti scriitorul (vorba lui Llosa) sau artistul contra unei lumi deja obosită de-atâta răzvrătire?

În schimb, Costi Rogozanu tratează subiectul cu uşurinţă. El emite următoarele presupoziţii:
- lipsa de conformism înseamnă ruperea de lume
- o „temă” mare surpă amuzamentul (dar Caragiale, Ionesco, Hasek?)
- dacă te plictiseşte vreo capodoperă e vina ta, dacă te plicitiseşte literatura tânără, „şi-o fură autorul”.

Închei spunând că, din punct de vedere personal, nu am nevoie ca vreun critic să-mi spună dacă o carte e bună sau nu – mi-am luat ţeapă de multe ori plictisindu-mă ceea ce ei considerau „capodopere”, în contrapondere cu entuziasmul faţă de ceea ce considerau ei „minor”. Dar iată, pot adăuga că pot apărea idei importante şi fertile, demne de discutat.

Harold Bloom spune: „Pragmatic vorbind, valoarea estetică poate fi recunoscută sau trăită, dar nu poate fi împărtăşită acelora care sunt incapabili să-i surprindă senzaţiile şi percepţiile. A polemiza în numele ei este întotdeauna o greşeală.” (Canonul occidental, Ed. Art, p.45)

Cernat? Chivu? Sau Rogozanu? – partea întâi

Un articol nou de-al criticului literar Marius Chivu mi-a zgândărit beletristicul punct G – atins mai demult de Paul Cernat, apropo de literatura tânără. Aşa că m-am gândit că e timpul să-mi spun şi eu opiniile proprii – pentru cine-ar fi interesat – ca cititor al câtorva dintre volumele citate.

Dar ce spune Cernat?
Spune multe. Dar pe scurt, zice-aşa: Că scriitorii tsunami-ului editorial de la Polirom şi Cartea Românească au mize mici şi suflu scurt, sunt incapabili să creeze personaje, că scriu bazându-se pe derizoriile experienţe proprii, pe scene tari şi pe mizerabilisme. Că nu sunt preocupaţi de înţelegerea superioară a condiţiei umane.
Explicaţia?
1. nu şi-au ales clasicii drept modele
2. îşi asumă din start „minimalismul” – se opun, adică, faţă de ceea ce e considerat canonic.

Dezacorduri cu Cernat
Nu pot fi de acord cu Paul Cernat, când dă câteva exemple concrete de autori – dezavuaţi sau îmbrăţişaţi.
De pildă pot spune că, după criteriile de valoare ale lui PC, Cruciada copiilor (el spune că are verbozitate melodramatică şi greoaie) are şi personaje pregante – şi-acum îl ţin minte pe ţigănuşul Calman – are problematică, chiar viziune. Luminiţa, mon amour are două personaje super-pregnante, problematică – a dragostei dezamăgitoare, cu toată că nu se străvede viziunea. Nu cred că apăruse Zilele regelui al lui Florian, dar e aici o viziune aproape mitică, fantastică, personajele sunt bine descrise, chiar Manastamirflorinda, poate problematica lipseşte, dar compensează cu suflul epic.
Despre cine să mai zic? Din păcate, vai, n-am citit T.O. Bobe şi ultimul Rădulescu...
Mai e ceva cu care nu sunt de acord – cu exclusivitatea criteriilor pe care PC le foloseşte; adicătelea, dacă un roman mă emoţionează, mă face să simpatizez cu autorul, mă pune pe gânduri – după el nu-i un roman excelent, nu e capodoperă. Şi-apoi, dacă PC crede că Războiul sfârşitului lumii şi Un veac de singurătate sunt capodopere asemenea lui Război şi pace, m-am lămurit... Nu mai zic de Ion, Fraţii Jderi şi Dimineaţă pierdută (sic!)

Acorduri cu Cernat
Sunt de acord cu două afirmaţii ale lui Paul Cernat:
1. Postmodernismul declarat anti-canonic a devenit el însuşi canonic – de unde PC propune ca soluţie personală reîntoarcerea la clasicism.
2. Pentru a crea / pentru a fi autor e nevoie de viziune şi conştiinţa valorii.
De asemenea, nici eu n-aş lua drept modele literare Burroughs, Palahniuk, Ellis, Bruckner sau Nothomb, dar Cernat îi uită pe alţii – Saramago, Pynchon, Audeguy, Sorokin s.a.

(va urma)