Teama de aproapele

Îmi place tare mult să mă joc cu copiii, care nu se sfiesc de apropieri si atingeri, de mirosuri şi murdărie.
De asemenea, nu-mi place, dar nu mă feresc ca de ciumă de cei mai în vârstă cărora – mai ales în aglomeraţie – le place să intre-n tine ca o boală.
În schimb, am remarcat un lucru – că cei mai tineri au oroare de atingeri.

Mi s-a intâmplat, mai ales în călătoriile mele dese cu autocarul la Constanţa, să m-aşez lângă vreo studentă sau lângă vreun student şi, cum scaunele sunt strâmte, să fiu nevoit s-ating din greşeală pe aproapele meu de călătorie – fie pe genunchi, fie pe umăr. Şi-i simt pe toţi cum se strâng în ei ca un arici, parc-ar vrea, dac-ar putea, să iasă pe geam. Ba ştiu pe cineva care, atinsă find, îi vine să-l omoare de-a dreptul pe celălalt.(Evident, nu mă refer în nici un caz la gesturile asumat sexuale.)

Şi stau şi mă întreb ce-i cu tinerii? Să fie timiditate, pudoare sau lipsa de experienţă socială?

Ce scriitori am ratat noi, cititorii românii?

În timp ce noi, românii, citeam realism socialist şi stăteam la coadă la Cel mai iubit dintre pământeni, să recunoaştem scene tari de ceauşism – pe-afară proza lua noi forme şi noi conţinuturi.

America-l avusese pe Pynchon, Roth, Burroughs, nabokov, Barthelme, când noi încă ne extaziam la Faulkner şi Salinger.
Latinii trecuseră peste Cortazar, Fuentes, Onetti, Borges – noi juisam la Marquez.
Germanii comentau de zor pe Grass, Walser, Lenz, Botho Strauss, Handke – noi glosam pe Thomas Mann şi Hermann Hesse.

Pe-afară ceea ce se traduce acum la noi ca prospături sunt deja clasici. De unii, mari nume scriitoriceşti, cititorul român cultivat nici n-a auzit: Peter Handke, Peter Høeg, Uwe Johnson, Jorge Semprun, Primo Levi, Dürrenmatt, Mahfuz, McCarthy, Narayan etc.

Când om termina de tradus recuperările, ca să trecem, cu adevărat, la traducerile literaturii „la zi”?

140 de ani

Ştiaţi că anul acesta se împlinesc 140 de ani de la publicarea romanului Educaţia sentimentală a lui Gustave Flaubert? (1869)

Cu această ocazie, aseară, m-am apucat s-o încep din nou, cu gândul că poate de data aceasta o şi termin.

Este una dintre lacunele mele literare.

Poate am noroc şi m-apuc şi de altele, să recuperez.

Mircea Mihăieş în luptă cu bloggerii

Observ că tot mai mulţi oameni de cultură (o fi la modă!) - Andrei Pleşu, Luminiţa Marcu, acum şi Mircea Mihăieş - se răfiuesc cu blogurile / bloggerii. Nu cu Libertatea, nu cu Click, nu cu OTV, nu cu Antena 1-2-3, ci cu blogurile. Or vedea ei, nu spun, un pericol ce paşte la pândă minţile tinere...
Evident, pot spune liniştit că sunt bloguri şi bloguri – unele sunt mizerabile, poate chiar majoritatea. Dar ce să-i faci, asta-i lumea (curba lui Gauss se aplică şi aici).
Dar. Să generalizezi punându-i în aceeaşi oală pe toţi – pentru un intelectual de talia înaltă a lui Mircea Mihăieş, pe care, de altfel, îl admir nespus – mi se pare nepermis.
Într-un articol din România literară, el pare că se răfuieşte cu bloggerii, subliniindu-le punctele slabe, înşirând epitete şi mecanisme psihologice.
Par examplu:
Bloggerul – standard e un ins neliniştit, ce moare de grija altuia, dar nu-şi vede bârna din propriii ochi. Din acest motiv, „moderează“ orice remarcă susceptibilă să demonstreze că „împăratul e gol“ ori că marile lui dezvăluiri nu dezvăluie nimic. Ele sunt de regulă un amestec de informaţii preluate amatoristic, minciuni, supoziţii bolnăvicioase (adică ce ar face el dacă ar fi în locul celor incriminaţi!) şi de psihanalitică, vinovată aspiraţie de a-i domina pe ceilalţi.
I-aş excepta de la regulă pe blogger-ii din sfera culturii (aici mi-ar plăcea să intru şi eu – n.m.), alcătuiţi evident din altă plămadă. În aceste cazuri e vorba de pasiune autentică, de plăcerea de a împărtăşi, nu de înrolarea într-un război al manipulării şi în bătăliile mizerabile pentru supremaţie publică.
Şi rechizitoriul continuă...
Bloggerul luptă cu propria lui nelinişte şi, vai, superficialitate. Chiar dacă a nimerit un subiect valabil, ritmul de tăvălug în care trăieşte îl determină să-l dea fără scrupul de-o parte. Din acest motiv, senzaţia pe care-o ai e de dispariţie a oricărei ierarhii. Pentru consumatorul de blog, relatarea despre tragediile din Fâşia Gaza sunt la fel de importante (sau neimportante) ca evocarea fugară a unui apus de soare.

Evident, fiecare poate spune orice, în spiritul propriilor idiosincrazii. Însă în locul unor radiografii personale, mi-ar plăcea nişte studii ştiinţifice, cu studii de caz şi rigoare metodologică – de unde ar ieşi, poate, nişte concluzii valabile.
Altfel, facem literatură pe seama altora...

Veselie

Iată că blogul meu despre Eminescu a fost cât de cât remarcat şi tare sunt vesel - Simona Popescu mă descurajase spunându-mi că e un proiect deja mort din faşă...

Un scriitor olandez adevarat

Nu am citit multi scriitori olandezi, cei care-mi vin în minte sunt Huizinga, Cees Nootebom – a cărui Următoarea poveste mi-a plăcut acum câţiva ani bunicei – mai recent Arnon Grunberg. Şi cam atât.
De la un anticariat din Constanţa mi-am luat Atentatul de Harry Mulisch (s-a făcut şi un film care-a luat Oscarul pentru cel mai bun film străin în 1986 - vezi trailerul mai jos).

E vorba despre o întâmplare întâmplată unui băiat de 12 ani pe vremea războiului. Întâmplarea îi schimbă viaţa cu 180° şi nu numai. Se încăpăţânează să revină şi dup-aceea, în maturitate şi bătrâneţe.

Lecţia romanului?: Trecutul vine ori de câte ori e nevoie pentru a scăpa de el.

Evident, autorul glosează pe teme ca dragostea, războiul, remuşcarea, vinovăţia, tragicul şi multe altele.
Scriitura e simplă, romanul se citeşte repede.
 
Fragmente:

Cunoaşteţi anecdota lui Dickens, nu? În fiecare an, în ajunul Crăciunului, organiza un dineu pentru prieteni. Foc în cămin, lumânări aprinse, iar în timp ce oaspeţii se aflau aşezaţi la masă, cu friptura de raţă pe farfurii, puteau auzi de afară, prin fereastră, cum un vagabond solitar tropăia în zăpadă, izbindu-şi braţele unul de altul pentru a se încălzi. Din când în când sărmanul mormăia: „Aoleu! ce frig este!” Vă daţi seama că totul era pus la cale anume pentru a sublinia contrastul. (p.163 - 164)

Lumea este un iad. Chiar dacă mâine paradisul s-ar instaura pe pământ, toate evenimentele trecutului l-ar împiedica să fie un adevărat paradis. Răul este ireparabil. Viaţa pe acest pământ, un adevărat fiasco, un imens fâs. Ar fi fost mai bine să nu fi apărut niciodată. Numai atunci când viaţa va fi dispărut complet, laolaltă cu ultima amintire a strigătelor de agonie, numai atunci se va face ordine în această lume. (p.196)

Singura modalitate de a face faţă inumanităţii este idioţenia. (p.189)

Mie mi s-a făcut poftă să citesc de acelasi autor romanul Siegfried apărut anul trecut la Cotidianul.


Harry Mulisch, Atentatul, Ed. Univers, Col. Globus, Buc., 1988, 253 p, trad. Ion T. Iancu

Bonus - trailerul filmului: