ştiaţi că...

am căutat sâmbătă la cărtureşti verona volumul lui cristian teodorescu, medgidia, oraşul de apoi (cartea românească, 2009) şi nu l-am mai găsit?

cauzele ar fi două:
- fie a fost un tiraj foarte mic
- fie este aşa de bun încât a rupt gura târgului (pentru că aflu că e destul de elogiat de critică)

aşa că mă gândesc să-l cumpăr, să văd şi eu ce şi cum... hm!

revolta maselor

luând ca punct de plecare secolul xix - secol al plenitudinii - ca impuls determinant pentru stadiul civilizaţiei umane actuale (1926 - 1930), filozoful spaniol ortega y gasset denunţă ivirea, ca simptom al creşterii alarmante a populaţiei europene - din 1800 până în 1914 de 2,5 ori - a "omului-masă".

el reprezintă concretizarea idealului de om pe care umanismul european şi l-a dorit, adică un om beneficiar a ceea ce autorul numeşte creşterea treptată, firească a nivelului istoric, adică a nivelului de viaţă. nivelul ridicat la care a ajuns astăzi prin democraţia liberală şi prin tehnică a avut însă şi repercusiuni negative asupra acestui om "modern", şi anume o auto-suficienţă, născută din satisfacţia mediocrităţii, lipsa oricărei exigenţe, ermetism şi nesupunere.

societatea umană este, după ortega y gasset, prin esenţa ei aristocratică, elitistă. iar această minoritate creatoare s-a lăsat acum substituită de către mulţime în preluarea frâielor valorice care au stat la temelia progresului; acum ansamblul posibilităţilor vitale care odinioară constituia apnajul minorităţii dominante aparţine acum omului mediu. dar acesta din urmă, din păcate, nu le fructifică, ci se răsfaţă pur şi simplu cu ele; în caz de nevoie, cheamă statul să-l ajute; are loc o "hiperdemocraţie" - masa ăşi impune, cu putere de lege, toate cerinţele prin intermediul presiunilor de orice fel, chiar prin violenţă.

deşi omul actual simte că viaţa sa este mai plină decât oricare alta din trecut sau, viceversa, că întregul trecut s-a îngustat în raport cu umanitatea actuală (p.64), el şi-a pierdut ţelurile, gratitudinile. trăim într-o vreme care se simte fantastic de capabilă să împlinească, dar nu ştie ce să împlinească (p.71). omul-masă trăieşte în inerţia unor valori pre-constituite, a unui statu-quo fără viitor, în derivă. - nu se construieşte nimic, cu toate că posibilităţile şi puterea sunt enorme. (p.76)

soluţia lui ortega y gasset este fără apel: occidentul trebuie iar să comande, ca şi până acum; şi cum a comanda presupune predominanţa unei opinii, a unui spirit (p.150), spaniolul propune ca opinie predominantă naţiunea europeană, idee ce va atrage cu sine o nouă morală, atâta vreme cât morala înseamnă un sentiment de supunere, conştiinţa de a slujişi de a avea o îndatorire.

eu zic că e nevoie de mai mult, dar în fine. trec la câteva citate:
- viaţa este în orice clipă şi înainte de orice conştiinţa a ceea ce ne este posibil (p.68)
- circumstanţa şi decizia sunt cele două elemente esenţiale din care se compune viaţa (p.74)
- omul-masă înseamnă:

• facilitate şi siguranţă economică
• confort şi ordine publică
• dispariţia barierelor sociale

- trăsăturile psihologice ale omului-masă:

• apetituri subiective
• libera expansiune a dorinţelor sale vitale
• ingratitudinea funciară faţă de tot ceea ce i-a făcut posibilă înlesnirea existenţei

- america - paradisul maselor (p.137)
- naţiunea - necesitatea funciară a unui program, a unui "viitor", a unei voinţe comune.

josé ortega y gasset, revolta maselor, editura humanitas, bucureşti, 1994, traducere de coman lupu, 245 pagini
coperta de ioana dragomirescu mardare

trenuri cu prioritate

ce sunt cehii? nişte puşlamale care râd. (p.329)

unii consideră filmul lui jiří menzel făcut după această nuvelă că e unul dintre cele mai bune filme europene ever. oricum, un film care va rămâne în istoria cinematografiei mondiale. cât despre autorul ei, la fel, este din ăia mari, m-a impesionat romanul său, l-am servit pe regele angliei.

cât despre această nuvelă, e minunată!

ea începe cu războiul, mai precis cu un fapt divers, prăbuşirea unui avion nemţesc într-un orăşel. m-am întrebat ce caută aici avionul, pentru că n-are legătură deloc cu ce se va-ntâmpla dup-aceea. neglijasem un lucru: nu avionul era important, ci locuitorii care s-au înghesuit să-l demonteze şi să-l fure bucată cu bucată. vrea autorul să arate furtul? nu, ci mobilizarea generală contra duşmanului. pentru că, de pildă, tatăl eroului e colecţionar de fier vechi. (iar bunicul, vrând să hipnotizeze soldaţii nemţi din primul tanc invadator, sfârşeşte cu capul prins între şenile.)

miloš hrma are 22 de ani şi-i elev la calea ferată. şi-a tăiat deja venele de ruşine că nu i s-a sculat când era cu prietena. îi mai sunt în jur un şef de gară cu crize morale acute, ce creşte porumbei. şi un impiegat don juan căruia-i place să ştampileze poponeţele femeilor (vezi clipul de mai jos din film).

ei, şi lui miloš hrma i-e milă de iezi, vrea să se sinucidă, dar nu ezită să arunce-n aer un tren "cu prioritate" nemţesc. apoi să rănească mortal un neamţ care se zvârcoleşte şi tot strigă
- mutti! mutti!

zăpada încetă să mai cadă, o lună minunată umplu cerul, de jur-împrejur în cristalele de gheaţă ticăiau secundare colorate, la gâtul ostaşului răsărise un lănţişor de argint şi pe lănţişor ceva de care se prinse cu amândouă mâinile strigând din răsputeri:
- mutti! mutti!
i-am pus ţeava puştii în ochi şi am apăsat pe trăgaci. după asta tăcu. picioarele ăşi încetiniră mişcarea şi se opriră. stau pe el şi simt cum îi pătrunde în trup liniştea, cum se opreşte ca într-o maşină care s-a stricat. curge sângele din mine şi murdăresc hainele ostaşului. (p.361)

2 oameni care pe timp de pace se pot întâni şi sporovăi, în război se omoară unul pe altul.

iată un prim feedback din partea cititor despre această nuvelă:
cei de la căile ferate ar trebui să te dea în judecată sau să te omoare cu pietre , fiindcă, după tine, vită, tâmpită, la calea ferată nu se ocupau decât cu perversiuni pe canapeaua superiorului.

bohumil hrabal, toba spartă (povestiri), editura univers, bucureşti, 1971, traducere de corneliu barborică, 411 pagini
coperta ileana dăscăliţa

cartea de după

pictură de jane kin

viaţă :) şi cărţi

mai citesc pe forumul nobo confesiuni anonime care îmi descreţesc fruntea. las o mărturisire citită recent:
mă masturbez in fiecare seara, ma uit la filme porno si imi imaginez scene cu colegele de la munca, in fiecare seara aceasi rutina. nu am fost niciodata cu o fata (doar cu 2 prostituate). doar daca ma gandesc la o fata am erectie, dar daca o mai si ating, imi este frica sa nu sufar de ejaculare precoce din cauza masturbarii, daca ma uit prea mult la filme porno elimin un lichid transparent vascos asemanator cu sperma. in plus de asta nu sunt prea frumos, nu ma ingrijesc prea mult, si o am si mica (in jur de 12-13 cm). si cea mai mare problema este atitudinea, timiditatea, nu vb cu fete nu ma bag usor in vorba si nici nu sunt foarte sociabil, nu ies in oras, nu imi place sa imi fac cunostiinte noi, nu am nici un prieten caruia sa ii marturisesc toate astea, am doar cunostinte...
in rest sunt fericit...chiar imi place ce fac (job), sunt singur si nu ma cicaleste nimeni, fac ce vreau cand vreau, ma duc unde vreau cand vreau....dar cu ce pret si de ce?

în contrapondere, un articol* de andrei pleşu spune că:
„sofisticarea" civilizată a adus cu sine, simultan, fragilitate fizică şi debilitate mintală. suntem „evoluaţi" şi precari. e frapantă, de pildă, dispariţia aproape totală din orizontul interogaţiei şi al reflexiei noastre a unor teme esenţiale. iubirea nu mai este astăzi un subiect, dincolo de scandalul monden, inflamaţia erotică şi sentimentalismul de telenovelă. autori şi autoare ca mariana alcoforado, ninon de lenclos, denis de rougemont, max scheler sau ortega y gasset nu mai apar.
absente, în sens substanţial, de pe piaţă sunt şi teme ca prietenia, umorul, destinul şi moartea. se vorbeşte infinit mai mult despre succes, despre sănătate, politică, virtuţi manageriale şi feluri de mâncare.

qed.

*articolul lui pleşu de la geo.

o capodoperă sârbească

anul trecut a murit scriitorul universal (sârb) milorad pavić (saitul autorului aici). motiv pentru care m-am decis să citesc acest roman, cel mai cunoscut de altfel, dicţionarul khazar. probabil că o fac cu întârziere, probabil că mulţi au citit această carte, probabil că dintre ei unii zâmbesc spunând ia uite-l şi p-ăsta, citeşte vechituri.

eu ticluiesc un soi de lexicon al culorilor, mai departe e treaba privitorului să alcătuiască propoziţii şi cărţi, cu alte cuvinte, imagini. tot aşa ai putea să faci şi tu cu scrisul. ce-ar fi dacă s-ar ticlui un lexicon din care e făcută o carte, pentru ca mai apoi cititorul să şi-o încropească singur?
aşa face pavić, îşi pune la treabă cititorul, nu-i dă mură-n gură, şi prin asta e unul dintre cei mai experimentali scriitori. cum romanul acesta are forma unui dicţionar, altul are forma de rebus, altul de tarot.

nu cred că e important aici realitatea istorică şi geografică a neamului khazarilor, ci că milorad pavić creează un univers mitic al acestora, borgesian dar nu numai, căci eu cred că e mai inventiv decât borges. realităţi şi onirisme, vrăjitori şi fantaşti, evrei, islamişti, creştini sau pur şi simplu khazari alcătuiesc o lume în care te afunzi cu mare drag, în care te laşi absorbit cu zeci de impresii.
raţional ai impresia că citeşti o carte istorică. livresc, că citeşti un roman. religios, că citeşti o carte de religie. ezoteric, că citeşti o carte misterioasă, cu înţelesuri ascunse. poetic, că citeşti poeme în proză.
când de fapt, citeşti o capodoperă a literaturii universale, nu doar sârbe. (apropo, umberto eco e mic copil). la noi de ce nu se scrie aşa ceva? poate agopian, dar poate nu...

când ieşi în stradă amiaza arăta bolnavă, parcă o ciumă rodea strălucirea soarelui, o spuzeală şi nişte buboaie de aer se lăbărţau pe întinsul cerului bulbucându-se ca o pecingine peste nori, care puroiau şi se închirceau înt-o plutire din ce în ce mai lentă.
săptămâna avea menstruaţie, şi încă de duminică te ameţea cu miasmele ei, degajând pârţâituri în rafale, ca infirmul care se pune pe picioare. acolo, la capătul orizontului răpciugos, zilele irosite ale lui suk se albăstreau, mărunţele şi vânjoase văzute de departe, orfane de nume calendaristice, îndepărtându-se vioi în turmă, scăpând de grija lui şi lăsând în urmă dâre de colb... (p.101)

o recenzie mai amănunţită a ioanei nicolae aici.

milorad pavić, dicţionarul khazar, roman lexic în 100 000 de cuvinte, editura nemira, bucureşti, 2008, traducere de mariana ştefănescu, 312 pagini
coperta de răzvan luscov