despre respectul faţă de cititori

dacă aş avea un strop din puterea lui stalin, nu l-aş cheltui pentru a-i reduce la tăcere pe autorii de ficţiune. i-aş reduce la tăcere pe cei ce scriu despre autorii de ficţiune. aş interzice orice discuţie publică despre literatură în ziare, reviste şi publicaţii academice. aş interzice toate orele de literatură din orice şcoală, liceu, colegiu şi universitate din ţară. aş scoate în afara legii grupurile de lectură şi discuţiile despre cărţi de pe internet şi aş pune poliţişti în librării, ca să fiu sigură că nici un vânzător nu mai vorbeşte niciodată despre vreo carte cu vreun cititor şi că nici cititorii nu îndrăznesc să vorbească între ei. aş lăsa cititorii singuri cu cărţile, ca să facă tot ce vor ei cu ele. aş face asta oricât de multe veacuri ar fi nevoie, pentru dezintoxicarea societăţii de veninoasele voastre absurdităţi.

amy bellette, către redactorul-şef times, în philip roth, fantoma iese din scenă, editura polirom, 2010, p.184, trad. cristina panaite

galileo - noua revistă sefe

dacă aţi crescut cu colectia de povestiri ştiinţifico-fantastice, apoi cu anticipaţia, jurnalul sefe, helion sau sci-fi magazin, dar mai ales dacă nu, aflaţi că a apărut revista galileo, probabil singura revistă sefe de la noi. îi urez viaţă lungă, cunoscând că la noi toate începuturile sunt minunate dar sucombă.

ei bine, galileo va să apară trimestrial în 240 pagini (generoase) şi costă 15 lei. abonamente cică aici, dar aş prefera s-apară şi pe la chioşcuri...

alături de autori străini consacraţi traduşi, vor apărea şi povestiri şi nuvele ale celor mai importanţi autori români de gen. m-aştept să fie şi debuturi ale unor autori români nepublicaţi încă - întru nostalgia unei "şcoli" de proză, cu mare tradiţie pe la alţii, nu pe la noi.

de mâine, kilipirim

la sala dalles. toată săptămâna. de la ora 10 la 8 seara.

a murit delibes

uf! marii scriitori trebuie să moară... :(
a murit delibes, căruia tocmai i-am citit o carte.

aş vrea să scriu odată: "azi s-a născut un mare scriitor!"

literatura ca mijloc pentru devenire

piticul de vineri

în banchetul, platon spune prin vocea diotimei următoarele: pornind de la frumuseţea lucrurilor din lumea noastră pieritoare, urcăm treaptă cu treaptă la faptele frumoase, apoi de la acestea la învăţăturile frumoase, pînă cînd ajungem la învăţătura despre Frumuseţe. aici, în sfârşit, aflăm ce este Frumuseţea cu adevărat. iar "dacă este vreun ţinut al vieţii în care merită să trăieşti, acesta este: ţinutul în care ne aflăm în faţa Frumuseţii înseşi."

eu nu cred în concepte absolute ca Frumuseţe cu F mare. cred în schimb în frumuseţea cu f mic şi în ajutorul pe care ni-l dă în devenirea noastră (spre ce anume e o altă discuţie).
eu cred că fiecare întâlnire cu frumuseţea emoţionează, produce în organismul nostru acea reacţie fizico-chimică care ne trans-formă. ne scoate din platitudinea existenţei şi ne trage în realitatea ei "ireală". iar dacă mai e-nsoţită şi de un gând profund, gata catharzisul. nu cred ce spune houellebecq cum că omenirea nu a avut, în afară de procreaţie, nici un scop imanent. eu aş adăuga că îl are pe cel al admirării frumuseţii.

aici intră, în cazul meu, literatura. prin literatură, intru într-o lume mimetică, asemenea celei în care trăiesc, ca să găsesc aici frumuseţi ce mă emoţionează (ştiinţele cognitive spun că fără emoţie nu există memorie). iar dacă în clipa lecturii autorul mai pune alături şi-un gând profund, în clipa următoare am devenit altul. la fel cum în experienţă, femeia frumoasă din secunda unu e imaginată dezbrăcată în secunda doi. (iubită în secunda zece.)

de unde rezultă două condiţii ale literaturii:
- frumuseţea
- gândul profund

sârbul american de nicăieri

a fost o carte pe care-am luat-o la plesneală, mă mai apucă uneori, e drept c-am remarcat că autorul e sârb dar scrie-n engleză, traducerea e de dan sociu, deci un autor cool, aşa că ia-o, dragoş.

în primul rând felicitări lui dan sociu, a izbutit o traducere foarte bună, mi s-a părut foarte firesc limbajul - şi poetic şi colocvial.

am citit-o uşor, e scrisă, ce-i drept, foarte bine, cred că asta şi contează, dar mai multe nu. hemon a vrut să-şi arate mâna engleză cu subiecte insolite din serbia iugoslavă. în rest, ia un personaj - jozef pronek - pe care-l plimbă prin copilăria iugoslavă, prin studenţia din ucraina, prin america. de fiecare dată văzut de către altcineva, dintr-o altă perspectivă - ironică, poetică, serioasă, ciudată.

mi-a plăcut, cartea în general. nu regret c-am luat-o/citit-o, dar...

fragmente aici.

aleksandar hemon, omul de nicăieri, editura polirom, iaşi, 2010, 264 pagini, traducere de dan sociu





numele cărţii vine de la această melodie: