„doamna dalloway“ de virginia woolf (video)

despre un roman mult mai bun al virginiei woolf, orlando, am scris aici.

NOROCOSUL LACHE, o poveste

cine este LACHE?

desen propriu, după o idee de v. anestin

LACHE se consideră un norocos. deși e destul de bătrân, aproape de pensie, încă are unde munci. căci deşi n-arată, e încă-n putere. e portar într-un bloc de firme, pe la marginea bucureştiului. se cam plictiseşte: ce să facă? îi urmăreşte p-ăia pă care-i păzeşte (ciocoi afurisiţi care i-au furat ţărişoara): ce maşini şi ce secretare mai schimbă, ce haine mai poartă. altfel, citeşte ziarele. e la curent cu tot: ce mai face iliescu (singurul politician sărac şi cinstit), bietul geoană (evreu deştept, prieten cu americanii) sau prăpăditul de năstase (dacă nu se lăcomea, la deşteptăciunea lui, nu-l prindeau ăştia). LACHE ştie tot ce se-ntâmplă: ce fac partidele, ce fată e la pagina 5, cine a mai divorţat de cine. azi, abia aşteaptă să plece. programu-i pân-la şase, dar el o să plece mai devreme. că nu s-o dărâma lumea.

a fost norocos încă de tânăr, de când a venit în bucureşti. unde l-au adus comuniștii din oltenia, să lucreze la uzina 23 august. dacă rămânea acolo, în balta ciucului, ajungea ca ta-su, care n-avea decât petecul de pământ de la nevastă-sa (mă-sa lui LACHE adică). avea ta-su pământ puțin, da' avea în schimb multă băutură şi multă poftă de bătaie. pe ultima o exersa atât pe nevastă-sa, cât şi pe cei cinci copii. la şaptişpe ani, lui LACHE i s-a urât şi şi-a luat lumea-n cap. auzise că se căutau muncitori în uzine. 

LACHE a fost norocos până-n '89. munca i-era respectată, avea salariu decent. nu ca acum. a primit un apartament în balta albă, putea să aibă şi maşină, dacă strângea cureaua. da' s-a-ngrijit de copii. acum s-în italia. a fost norocos și cu nuța, nevastă-sa: a luat-o din dragoste. era bucătăreasă la cantină. cam grasă ea, da' i-a fost nevastă bună: i-a gătit, l-a spălat, i-a făcut menaju', datoriile matrimoniale le-a îndeplinit cu sfinţenie. acum se tot caută, sărăcuţa, când pe la doctori, când pe la popi, cu nodulii de la sâni crescându-i în ea.

când se enervează LACHE?

LACHE se enervează mereu. 

LACHE se enervează când se scoală dimineaţa şi nevastă-sa îl scoate din budă, în loc să-l lase să mai cugete pe tron.

LACHE se enervează când oul e prea fierbinte şi cafeaua nerăcită.

LACHE se enervează când deschide şifonierul şi nu ştie cu ce să se-mbrace.

LACHE se enervează la metrou, când nu apucă ziarul gratuit.

LACHE se enervează când pierde metroul spre industriilor. sau pe drum, când trenul stă de pomană între staţii.

LACHE se enervează când vede feţele obosite ale celorlalţi călători. sau când vede vreo faţă mai zâmbăreaţă, ce-o râde ca proasta?

LACHE se enervează când ajunge în fiecare zi cu 5 minute mai târziu (deşi nu contează, la 7 în birouri nu e nimeni, aici nu-i la uzina lui, e capitalism).

LACHE se enervează când citeşte ştirile, de ce s-au mai certat politicienii. se ceartă, ai dreacu', ca s-abată atenţia de la afacerile pe care la fac ei cu mafia, cum zice vadim.

LACHE se enervează când şeful de la administraţie vine la el, că el îşi vede de treabă, ce atâta control? un securist, boul!

LACHE se enervează când e salutat de cei care vin la muncă, i se pare că-l sfidează. se cred boieri, iar el vreun nimeni, deşi a muncit cinstit o viaţă - el a clădit tot ce e acum frumos în ţara asta. 

LACHE se enervează când cineva-l întreabă ceva ce nu ştie, nu vrea să se creadă despre el că-i prost.

LACHE se enervează când cineva apelează la el să care ceva: el e plătit să stea la poartă, nu să hămălească.

LACHE se enervează când trebuie să mai stea peste program: nimeni nu-i dă nici un leuţ în plus pentru asta.

LACHE se enervează când nu găseşte scaun gol în metrou, spre casă. 

LACHE se enervează când nuţa nu-i acasă să-i încălzească mâncarea.

LACHE se enervează când nuţa-i încălzeşte mâncarea, da' lui nu-i place.

LACHE se enervează când n-are ce să vadă la televizor: numai vagaboande şi mafioţi. la ce mai plăteşte cablu'?

LACHE se enervează când nu poate să doarmă: când vecinii găuresc cu bormaşina, pun muzica la maxim, sunt în călduri, sau afară câinii latră, iar înăuntru radetul dă prea multă căldură. 

LACHE se enervează  când nuţa se plânge de dureri şi vrea s-o maseze pe spate.

(va urma)

„cântul lui ahile“ de madeline miller

un roman necrezut de captivant

madeline miller 
 cântul lui ahile
 (the song of achilles) 
 editura polirom, iași, 2013
 traducere (excelentă) de ioana filat 
 312 pagini broșate
 coperta de laurențiu midvichi

cartea asta am sorbit-o ca pe-o ambrozie, deși am început-o cu rezerve: nu sunt un fan al iliadei, prefer de zece de ori odiseea. dar surpriză!

războiul troian e cuprins doar în 9 capitole din 33. restul e povestea lui patroclu, eroul soț al semizeului ahile, personaj neimportant în iliada, în afara prilejului de tânguire a marelui ahile, dar și prilej de ucidere a lui troianului hector. 

avem deci povestea lui patroclu, copilăria lui tinerețea în legendarele tărâmuri grecești. mai toate, alături de dragostea sa, tânărul frumos și viteaz ahile, fiul lui peleu și al nereidei thetis. tărâmuri de legendă, perfect plauzibile (și) pentru un cititor al secolului 21. ei bine, în lumea asta reînviată, șade tot farmecul cărții: psihologia personajului patroclu, dialogul său interior așa de reușit, încât te face să te simți acolo, atunci. 

altfel spus, madeline miller m-a dus acolo, în legende, alături de eroi și semizei, în cetatea lui peleu, în codrii centaurului chiron, în lycomedia sau în anatolia troiană. m-a făcut să mă identific cu bunătatea lui patroclu, să-i simt dragostea față de ahile, să particip la războiul troian. pentru că m-am simțit, ca cititor, actor pe scena mitologică, cum nici chiar homer, cu geniul lui, nu m-a făcut să simt. e clar pentru mine, asta a reușit scriitoarea: să mă facă să simt aievea.

să te bălăcești alături de ahile nu e chiar puțin lucru:

Era tot mai cald și ne adăposteam la răcoarea răului, în apa care desena bolți de lumină când ne bălăceam și ne azvârleam. Pietrele de pe fund erau reci și acoperite de mușchi, alunecându-mi sub degetele de la picoare când îmi făceam loc spre adânc. Țipam de speriam peștii, care fugeau spre adăposturile lor nămoloase sau spre apele mai liniștite dinspre gura râului. Se sfârșise cu dezghețul sloiurilor purtate de apele iuți; pluteam pe spate, lăsându-mă purtat de curentul leneș. Îmi plăcea să simt soarele pe pântece și adâncurile reci ale râului sub mine. Ahile plutea alături sau înota, fără să se lase tras de curgerea alene a apelor râului. (p.85)

coperta ediției americane

la fel, să te culci cu ahile:

Am întins mâna, găsindu-i locașul plăcerii. A închis ochii. Era un ritm anume care-i plăcea, îl simțeam - răsuflarea întretăiată, dorul. Degetele mi se mișcau fără odihnă, călăuzindu-se după suflarea tot mai iute. Pleoapele lui aveau culoarea cerului în zori, mirosea ca pământul după ploaie. Gura i se căscă într-u strigăt mut - atât de încleștați eram, că i-am simțit țâșnirea cladă pe piele. Se cutremură și rămaserăm nemișcați. (p.88) 

iar să lupți la troia, e epopeic:

Lumea întreagă se face țăndări. Carul zvâcnește în aer și caii nechează ascuțit. Sunt azvârlit în aer și mă izbesc cu capul de pământ. Coiful îmi cade pe ochi și-l ridic cu mâna. Văd caii noștri, cu hamurile încâlcite, unul a căzut, străpuns de o lance. Nu-l văd nicăieri pe Automedon. / Sarpedon vine din depărtare, carul lui se năpustește neabătut spre mine. N-am vreme să fug, rămân să-i țin piept. Îmi ridic lancea ținând-o de parc-ar fi un șarpe cu care vreau să-l gâtui. Mi-l închipui pe Ahile făcând la fel, bine înfipt pe picioare, cu mușchii spatelui noduroși. El ar zări sau ar face o gaură în platoșa de nepătruns. Însă eu nu sunt Ahile. (p.272)

madeline miller a luat anul trecut premiul orange pentru ficțiune, cel mai mare premium pentru scriitoare de limbă engleză (din păcate, a fost ultimul premiu, orange retrăgându-se ca sponsor). profesoară de studii clasice, popularizatoare de texte clasice, reușește cu un asemenea subiect să scrie un best seller. de o certă valoare literară, după părerea mea.

madeline miller, sursa

cu „dezlegătoarea“ la humanitas kretzulescu

am mers la serile italiene de la kretzulescu pentru că se vorbea despre un roman care a inventat o realitate inexistentă. este vorba despre romanul accabadora de michela murgia, proaspăt tradus la humanitas fiction de gabriela lungu (coperta de alături e cea din ediția italiană, cea românească e complet în răspăr).

din trialogul invitaților vlad russo, vintilă mihăilescu și radu paraschivescu, am înțeles despre ce e vorba: accabadora era dezlegătoarea, de fapt o femeie care îi ajuta pe muribunzii suferinți să moară mai repede. un fel de moașă pentru moarte.

de aici, evident, discuțiile. e nevoie de așa ceva? cât e de etic să iei viața cuiva (eutanasia)? dacă există doar povestea, de ce e perpetuată ca realitate (antropologul vintilă mihăilescu a spus că nu există vreo dovadă a existenței unei asemenea accabadore - deși localnicii promovează turistic aceste gogoși)? mai are nevoie omul contemporan să se gândească la moarte? nu suntem destul de depresivi și așa? 

mie mi-a plăcut seara, publicul tot numai tânăr, studenți și studente la italienistică. pot spune că, din punct de vedere al conținutului, „am citit cartea“.

dacă v-am făcut curioși, spor!  

vlad russo și vintilă mihăilescu

„autoportrete“ de francis bacon

trei studii pentru un autoportret, 1976 (ulei pe canvas)

foto de aici

priviți cele trei variante de autoportret ale lui francis bacon, pictor englez (1909-1993). nu e nevoie să știți prea multe despre pictor, că a fost bețiv, că lua morfină, că, după unii biografi, a fost sado-masochist. nu trebuie să știți că a fost socotit cubist, suprarealist sau expresionist. nu-i așa că e ceva care stârnește repulsie, dar și fascinație? ca la un cadavru stâlcit pe șosea la un accident, ca fascinația cu care trecătorii se adună în jur. 

amestecul de roz și albastru, împăstarea grăunțoasă ce șterg granițele nasului și ale obrazului stâlcesc mutra pictorului. o gaură neagră soarbe jumătate de chip pe dinăuntru sau în neant: o fi inconștientul, or fi tenebrele din noi înșine? la a doua piesă, ochiul e și el un maelstrom, e absoarbe și el ceva, sau e absorbit. sau ce văd eu gaură neagră o fi urechea lipsă a lui van gogh?

în orice caz, mie bacon îmi arată fragilitatea cărnii pe care o port și din care sunt făcut; nu văd nimic terifiant, sau distructiv. doar o neputință de a-mi stăpâni tenebrele, o neputință de a găsi răspunsuri întăritoare. omul din triptic nu e stăpânitor, ci o formă mult mai împăcată decât chipul fotografiat, plin de angoasă.

miştoul ca critică literară?

nu demult, costi rogozanu critica blogurile implicate în premii literare ca fiind superficiale şi rizibile. e de înţeles, trebuia să-şi apere maestrul, pe nicolae manolescu. 

în schimb, când pe un site cu autori necunoscuţi, canonul.net, ionuţ chiva caută să desfiinţeze un dialog epistolar dintre doi tineri poeţi, se amuză, rostind următoarea butadă: singura şansă pentru literatura română: să facă un mişto nebun, ca textul ăsta, de cam tot ce a produs în cele două decenii. 

 _________________________________

să analizăm puţin textul la care costi rogozanu pare că se prăbuşeşte pe spate de râs / extaz, intitulat OMFG, l-a tras curentul pe claudiu şi pe care îl aprobă, asumându-şi chiar un statement. articolul vizează un dialog epistolar public dintre claudiu komartin şi radu vancu. ce le reproşează autorul, ionuţ chiva? 

1. stilul folosit: în loc de unul direct, argotic, este folosit unul literar, uşor sentimental (claudiu este foarte viu şi plastic în descripţie şi aprecieri) 

• exemplu: în loc de „bă, nu mai pot de frig aici, băga-mi-aş”, komartin scrie „ceea ce mă supără este frigul ăsta pătrunzător, pe care în mansarda impunătoarei clădiri 

2. referinţele livreşti: la doctor faustus 

3. cuvintele mari, care trebuie întotdeauna însoţite de un "spirit critic"

•  exemplu:  pentru komartin, poezia « este ispăşire ».

4. laudele şi admiraţia pentru anumiţi poeţi din aceeaşi generaţie, dar şi pentru nora iuga (iubirea holistă atinge accente legionaroide)

5. apropierea de mircea ivănescu (obiceiul respingător al congenerilor de a frecventa cîte un bătrîn guru)

eliminând câteva cuvinte maliţioase, găsesc aici doar dorinţa autorului de a "desfiinţa" prin miştocăreală pe cei doi subiecţi. cele 5 reproşuri nu rezistă nici din punct de vedere moral (nu încalcă nici măcar cutume), nici logic (nu sunt date argumente de ce aşa şi nu altfel), nici măcar estetic. ele sunt doar motive de a face mişto, şi nu doar de textele schimbate între cei doi, ci, indirect, de cei doi autori înşişi.

 _________________________________

astfel de lucruri se întâmplă. toată lumea cade, odată şi-odată, în capcana revărsării emoţionale, a plătirii poliţelor. ceea ce nu înţeleg este comportamentul de încurajare din partea unei persoane asumate ca instanţă valorică. or, să nu fii odinioară de acord cu "o superficialitate blogăristică", care însă promova cartea, dar să încurajezi "mişto-ul nebun", care o desfiinţează, mi se pare o dublă măsură care spune destul.

până la urmă, ce ne propune costi rogozanu? să facem mişto nebun de romanele lui filip florian, ale lui ovidiu nimigean, de cele ale lui lucian dan teodorovici, octavian soviany, de poezia lui ioan es pop sau stoian g bogdan. o şansă, ne spune criticul, prăbuşindu-se pe spate de râs. dar o şansă pentru ce? şi pentru cine? să însemne asta vreo gândire nouă de stânga care mie-mi scapă?

pe final, constat cu o neabandonată stupoare existenţa (încă!) a unor astfel de atitudini mediatice ce mie-mi amintesc de articolele lui alcibiade (corneliu vadim tudor) din românia mare a anilor '90.

fiţi mai subtili şi mai fini, domnilor literaţi! nu mai daţi cu bâta-n baltă, că ne stropiţi şi pe noi.