„povestea târfelor mele triste“ de gabriel garcía márquez

gabriel garcía márquez 
povestea târfelor mele triste 
(memorias de mis putas tristes)
 editura rao, buc, 2007
 trad. tudora șandru mehedinți 
124 pagini legate 
autorul copertei neprecizat

am găsit-o la un anticariat, nou nouță, la doar 10 lei, am luat-o dintr-o dată. deși nu e o perioadă când aș citi romane despre tristețe, am eu destulă în mine. am citit-o chiar în seara aceea.

(micro)romanul începe bine, încă de la prima propoziție - marquez e un maestru al scrierii:

În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să-mi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară. (p.13)

apoi găsim povestea bătrânului de 90 de ani: un singuratic, de profesie știrist la ziar, necăsătorit, cu o viață lipsită de evenimente. și mai ales cu o viață lipsită de dragoste. așa că, dintr-o toană, eroul nostru apelează la o matroană de bordel să-i găsească o adolescentă fecioară. și i se găsește o cusătoreasă de 14 ani. care-și întâmpină  „clientul“ dormind. uimit de frumusețea fetei, bătrânul începe s-o admire. și-și găsește dragostea. și se schimbă.

De atunci am avut-o în minte atât de limpede, că făceam cu ea ce pofteam. Îi schimbam culoarea ochilor după starea mea de spirit: de culoarea siropului când râdea, de culoarea focului când o supăram. O îmbrăcam potrivit vârstei și împrejurărilor  ce țineau seama de schimbările mele de dispozoție: neștiutoare îndrîgostită de douăzeci de ani, târfă de salon la patruzeci, regină a Babiloniei la șaptezeci, sfântă la o sută. Cântam duete de dragoste de Puccini, bolerouri de Agustín Lara, tangouri de Carlos Gardel și ne încredințam încă o dată că acel ce nu cântă nu-și poate nici măcar imagina ce înseamnă fericirea de a cânta. (p.69)

acesta e clinciul care m-a făcut să-mi placă cartea: felul în care eroul de nouăzeci de ani, se schimbă. și nu doar el, ci și lumea din jur.
... Forța invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită. (p.74)
Să nu mori fără să vezi cât de minunat e să ți-o tragi din dragoste. (p.109)

nu e nici un realism magic aici. ci o meditație ficțională la posibilitățile vieții, la senectute. frumusețea va salva lumea, spunea idiotul lui dosto. frumusețea unei fecioare salvează o viață searbădă, spune aici gabo.

despre felul cum Teatrul schimbă o viață, la mihail bugakov, aici.

iată trailerul ecranizării:

despre intelectualii noștri de stânga

pe lângă articolele pe care le citesc, de pildă pe criticatac, am intrat cu bucurie în conversații cu oameni deștepți, autodeclarați de stânga, sau cel puțin CONTRA dreptei. 

toate discuțiile sfârșesc în afirmarea unui ANTI-: economie capitalistă, super-îmbogățiți, lipsa statului asistențial, corupție, venalitate etc. dacă însă îi vei întreba cum este posibil să îngrădești lăcomia asta atavică omenească, atât la nivel de individ, cât și de grup (a nu se uita nici crimele fățișe ale societăților comunist-socialiste din secolul trecut, pline de milioane de victime), cum este posibil să împarți dreptatea socială, tac. mai invocă, poate, nostalgic, câteva lucruri bune aduse de comunism (locuințe pentru mase, împărțirea „egală“ a resurselor). și atât. nici un proiect. nici un plan.

mi-e teamă că, în afara unor frustrări personale (despre care nu doresc să vorbesc), ceea ce îi animă nu e decât un anumit spirit contestatar față de „nedreptatea porcilor de capitaliști“. ceea ce îi animă e un soi de „luptă“ pentru idealuri, pentru acel DACĂ. este o plăcere subiectivă, o vitejie pur intelectuală, provocată de contestare. cam ca în cazul mișcării anti-băsescu. este o energie ce-i face să vibreze. din păcate, numai cu gândul. și numai cu vorba. nu și cu fapta.

nu am aflat de mari intelectuali care să fi modificat ei singuri ordinea socială a lumii. marx însuși - evident, nu cel din manifestul partidului comunist - nu a rămas decât un gânditor critic. cei care au luptat pentru „popor“, fie au murit în toiul vreunei lupte (îmi vine în minte che guevara, sau garcia lorca), fie au sfârșit propagandiști credicioși în slujba vreunui regim dictatorial.

îi admir pe stângiști pentru idealurile în care cred. 

admir faptul că „luptă“ contra globalizării postmoderne de astăzi. 

însă mi-aș dori ca eforturile lor să fie îndreptate măcar în vreo operă în care să creadă, fără ipocrizie, cu adevărat. sau către un ajutor concret pentru cei mai puțin norocoși. 

de cele mai multe ori însă, „stângismul“ le este numai în cap. corpul, în schimb, o duce bine, uneori foarte bine, în mult hulita societate capitalistă. 
sursa foto.     

cartea la minut - un scurt top de romane polițiste

cristos a înviat!

eminescu matern

poate că se strâmbă unii la eminescu, dar când poeziile lui îmi provoacă cu mama un duel poetic - ea din memorie, eu din carte - nu am cum să nu-l includ pentru totdeauna în memoria mea afectivă.