 |
joël dicker
adevărul despre cazul harry quebert
(la vérité sur l'affaire harry quebert)
editura trei, bucurești, 2013
trad. (foarte bună!) de ana antonescu
648 de pagini broșate
coperta de faber studio |
premiile
cucerirea unui premiu înseamnă foarte mult pentru o carte, nu doar pentru marketing - o diferențiază de celelalte milioane -, ci este și o judecată de valoare. astfel,
premiul pentru roman al academiei franceze și
premiul goncourt al liceenilor au propulsat romanul scriitorului elvețian de 27 de ani
joël dicker pe culmile succesului. (este cazul similar al scriitorului american jonathan littell cu
binevoitoarele sau al lui jean baptiste del amo cu
o educație libertină).
un roman paradoxal?
paradoxul romanului constă chiar în cele două premii: după premiul academiei, te aștepți să dai de o operă profundă, grea; după goncourt-ul liceenilor, te aștepți să dai peste un roman dinamic, chiar pasionant. și ce găsim?
romanul începe excelent: un tânăr scriitor american de succes, după viața glamouroasă, intră într-o perioadă de blocaj, când e să-și scrie următorul roman. așa că, după o perioadă de disperare, „norocul“ îi aruncă în față acuzația de crimă a mentorului său, harry quebert, asupra fostei sale iubite de 15 ani, nola, ceea ce îl va inspira să scrie romanul elucidării cazului. și romanul continuă excelent. și se sfârșește la fel.
putem găsi asemănări ironice cu
lolita lui nabokov: pedofilia, similitudinea numelor nola / lola, harry quebert / humbert quilty, privirea ironică asupra orășelelor americane. putem găsi asemănări cu romanul lui
stieg larsson - prin întorsăturile de situație sau cu maleficul infantil din thrillerele americane
exorcistul sau
primal fear. dar am strica romanul. pentru că, așa cum e
el, e un roman acaparant, pe care nu-l lași din mână, cu toate cele
peste 600 de pagini.
izbutința autorului - după părerea mea - este strunirea perfectă a formei. împrumutând elemente din romanul polițist, thriller, roman american, postmodernism, realizează un roman original, care se susține. instrumentele pe care joël dicker le folosește îl duc la un roman care te face să te lingi pe degete și să nu-l mai lași din mână. acțiuni petrecute la distanțe de 30 de ani, întoarceri bruște în timp, scrisori, fragmente de romane, mise en abyme-uri, motto-uri cu tehnici de scriere, repetiții voite - romanul ar putea fi un manual de scriere a unui roman de succes.
am citit destule reproșuri vizavi
de carte, mai ales de la cei care se așteptau la un roman „clasic“; eu
însumi am întâlnit câteva potriviri neverosimile. însă, în condițiile în
care acest roman este scris excelent, când te ține cu sufletul la gură,
și denotă inteligență - nu ai ce să-i reproșezi. ci doar să te bucuri
de el și să te ții de aripile lui. iar la sfârșit, când aterizezi, n-ai
decât să te reapuci de swann.
rolul scriitorului
și, în plus, mi-a plăcut însuși rolul asumat de scriitor - și acest roman captivant e o dovadă - așa cum l-a declarat într-un interviu la hotnews, cu prilejul lansării din bucurești: dincolo de acela de a spune povești, acela ca, în condițiile existenței unei crize a cărții, să confirme rolul prioritar al
ei în societate. aceasta ar trebui să fie ambiția unui scriitor.
totdeauna am dorit sa fiu scriitor si totdeauna am vrut să scriu și să inventez povești. am început prin a crea un ziar despre animale, apoi am scris proză scurtă, după aceea am participat la mai multe concursuri literare. acolo puteam să mă confrunt cu oameni care îmi puteau spune dacă scriu bine sau nu.
la 20 de ani am început să scriu roman, primele romane au fost refuzate, până ce s-a gasit un editor încântat de ceea ce scriu.
este dificil să dai sfaturi, fiecare are propria manieră de a scrie. ceea ce m-a ajutat cel mai mult a fost să scriu în fiecare zi, să nu mă descurajez, să continui chiar când ceilalți nu erau de partea mea. când actul de a scrie ne aduce nouă ceva important, o satisfacție, înseamnă că suntem pe calea cea bună. inspiraţia vine muncind, e ca orice fel de activitate, ca să o poți face trebuie să te apuci de ea.
putem să schimbăm atitudinea față de carte. acesta este rolul care
revine presei și media. este datoria lor să repornească interesul față
de carte.
________________________________________________________________________
Les prix
Gagner un prix signifie beaucoup pour un livre, pas que du marketing - il le distingue des autres millions - mais c'est aussi un jugement de valeur. Ainsi
Le Grand Prix du Roman de L'Académie Française et
Le Prix Goncourt des Lycéens ont propulsé le jeune écrivain suisse de 27 ans,
Joël Dicker, dans les sommets de la réussite. (C'est le cas similaire de l'écrivain américain Jonathan Littell avec
Les Bienveillantes ou Jean Baptiste Del Amo avec
Une éducation libértine).
Un roman paradoxal?
Le paradoxe du ce roman ce trouve dans les deux prix: le Prix de L'Académie Française te fait penser à une œuvre profonde,
dure; au contraire, Le Goncourt des Lycéens te fait penser à un roman dynamique, passionnant. Et que trouvons-nous?
Le roman commence excellent: un jeune écrivain américain couronné de
succès, après la vie glamoureuse, passe par une période de blocage, vis-à-vis de son prochain roman. Après une période de
désespoir, la «chance» lui lance l'idée: Le cadavre de l’adolescente Nola, de 15 ans, qui a disparu sans laisser des
traces trente-trois ans plus tôt est découverte. Le mentor du jeune écrivain, Harry Quebert, est suspecté et
arrêté, dans une dégringolade médiatique. La jeune fille était sa maîtresse. Et l'élucidation de l'affaire va inspirer Marcus Goldman à écrire le grand roman. Le chef-d'œuvre. Le roman continue excellent. Et il se termine dans la même manière.
On retrouve des ressemblances ironiques avec Lolita de Nabokov: la pédophilie,
la similitude des noms Nola / Lola, Harry Quebert / Humbert Quilty, le regard persiflant sur les villes américaines. On retrouve des ressemblances
avec le roman de Stieg Larsson - les rebondissements -, et avec l'esprit diaboliques des thrillers américains L'Exorciste ou Primal Fear. Mais le roman ne vit pas par ces
ressemblences. Parce qu'il est un roman captivant qu’on ne peut pas laisser, bien qu'il a plus de 600 pages.
La réusitte de l'auteur - à mon avis - est la maîtrise parfaite de la forme. Les éléments sont empruntés du roman policier, du thriller, du roman americain, du roman postmodern et l'auteur effectue un roman original,
qui se tient debout. Les instruments de Joël Dicker conduisent à un
roman à s'en lêcher les doigts et tres captivant. Des actions qui se produisent à distances de 30 ans, des sauts temporels, des lettres, des fragments de romans, des mises en abyme, des mottos qui décrivent
les techniques d'écriture, des répétitions délibérées - le roman entier pourrait
être un manuel: "comment écrire un roman de succès".
J'ai lu suffisamment des reproches concernant ce livre, en particulier
de ceux qui s'attendaient à un roman «classique»: j'ai moi-même
rencontré quelques matchs improbables. Mais étant donné que ce roman est
excellent écrit, quand il coupe le souffle, quand il montre de l'intelligence -
on n'a rien à lui reprocher. Il faut qu'on en profite et vole
avec ses ailes. Et enfin, quand
on atterrit, il suffit d'on recommence
Swann.
Le rôle de l'écrivain
En plus,
ce qui m'a beaucoup plu c'est le rôle assumé par l'auteur lui-même - et ce roman captivant est la preuve - comme l'a déclaré dans une interview à Bucarest: au-delà de raconter des histoires, le role est, dans la crise de livre, de confirmer le rôle prioritaire de livre dans la société - voilà l'ambition d'un écrivain.
L'interview en Roumanie de l'auteur
ici.
