protestul - un lucru simplu, democratic

mărturisesc că tremur la gândul că [oamenii] se vor lăsa în cele din urmă atât de prinși de o dragoste josnică pentru desfătările prezente, încât interesul pentru propriul lor viitor și pentru cel al descendenților va dispărea și că vor prefera să urmeze agale cursul destinului lor decât să facă la nevoie un efort brusc și energic pentru a-l îndepărta. (alexis de tocqueville, despre democrație în america, vol.2, humanitas, p.285, trad. claudia dumitriu)

n-aveam de gând că scriu aceste rânduri, însă am fost uimit de reaua-voință a unora și de dorința de  „a se implica“, comentând de pe margine fără să înțeleagă ceva (sebastian bârgău) sau generalizând nepermis (cristina bazavan).

în fond este vorba despre un lucru simplu, ce ține de un principiu democratic: cei care sunt reprezentați nu sunt de acord cu ceea fac aceia investiți prin vot să-i reprezinte. mai ales când aceste acțiuni le afectează viitorul (o simplă căutare a ceea ce reprezintă în timp exploatarea cu ceanuri e la îndemâna oricui). 

art.136 alin.3 din constituție prevede că: bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

cel mai bun rezumat a ceea ce s-a întâmplat duminică l-a făcut eugen david, din roșia montană, la fântâna de la universitate: aici e un singur lider - strada și o singură cauză - roșia montană.
atât.

restul, monarhia, free gigi, capitalismul (a fost socotită de unii chiar o manifestație anticapitalistă) sunt amănunte nesemnificative, și țin mai puțin de cauza generală, însuflețitoare, ci mai mult de motivațiile personale ale fiecăruia.

personal, eu am rupt 3 ore din viață și am ieșit pentru roșia montană și m-am simțit mândru că am mărșăluit și strigat alături de semenii mei români, chiar și bătrâni, la care nu m-așteptam. hipsteri, șomeri, handicapați - am văzut un om în cărucior, unul în baston, altul șchiopătând - ne-am simțit toți români activi, pentru viitor, împotriva prostiei și a relei voințe.

eu sper - pentru clasa politică - să țină cont de vocea poporului.
deși, vorba lui schiller, împotriva prostiei, zeii înșiși luptă în zadar.

foto 2 de laura ștefănuț, aici.

romanele finaliste pentru 10 000 de euro

juriul format din criticii literari alex ştefănescu, dan c. mihăilescu şi daniel cristea-enache a anunţat lista celor cinci romane finaliste la premiul literar „augustin frăţilă”- romanul anului 2012:

1. craii şi morţii, de dan stanca, editura cartea românească
2. cronicile genocidului, de radu aldulescu, editura cartea românească
3. hotel universal, de simona sora, editura polirom
4. omar cel orb, de daniela zeca, editura polirom
5. şoseaua căţelu 42, de alina nedelea, editura allfa

ele au fost selectate din cele 56 de romane înscrise în competiţia pentru 10.000 de euro.

nu am citit nici una şi îmi pare rău că nu se află cartea vreunei edituri mici. dar şi aşa, sunt curios dacă vreuna dintre ele chiar merită să rămână în preferinţele cititorului obşnuit. voi afla până pe 1 noiembrie.

atunci, 24 de bloggeri vor alege câştigătorul premiului, acordând puncte de la 1 la 5 fiecărui roman finalist. autorul al cărui roman va primi cel mai mare punctaj va fi răsplătit cu premiul literar „augustin frăţilă” – romanul anului 2012, în valoare de 10.000 de euro, oferit de compania philip morris trading.

ceremonia de acordare va avea loc pe 7 noiembrie 2013 la hotel intercontinental bucureşti.

viața fără mamă

când auzi că Mama ta e bolnavă de cancer, că multiplele metastaze s-au instalat deja, ca niște pepite ale morții, în corpul din care ai ieșit odinioară, nu te gândești deloc ce-are să se întâmple. plângi puțin, în fața gândului că o vei pierde curând, preacurând, mereu e preacurând - dar te consolezi repede, Mama e tot Mama pe care-o știi și cu care te-ai obișnuit și iată, în afară de slăbiciuni temporare și de cutii cu pilule, nu se schimbă nimic.

nu poți să compensezi prin nimic faptul că de vreo doi ani nu mai locuiți împreună, că ai lăsat-o cu tata într-un apartament gol. că nu-i poți îndeplini dorința de a avea și tu viața celorlalți, cu nevastă, copii, c-o mașină și cu niscaiva funcție mare într-un job la stat. că ești departe, la vreo 220 de km, singur, cu chirie, fără vreo meserie clasică - doctor, avocat, profesor, ofițer... că după dispariția fiului ei cel mare și fratelui tău, de aceeași boală fatală, așteaptă măcar la tine să danseze la nuntă, ca soacră mare.

dar ceva tot poți face: să vii s-o vezi la două săptămâni, în weekend-uri, și s-o tot trimiți să călătorească, să se plimbe, să profite de timpul rămas. timpul ăsta ireversibil. cu toate că ea preferă să trebăluiască prin casă, să-ți facă plăcintă și checuri ca să-ți pună la pachet în geantă când pleci cu autocarul, duminica.

încep accidentele vasculare cerebrale, teama de paralizie. internări, cerebrolizine, imobilizări, vegheri, refaceri. acasă. alte accidente vasculare cerebrale, alte temeri. începi să le numeri, câte vor fi fiind: unu, doi, trei, patru, cinci... apoi stări de slăbiciune, pilule, multe pilule, dureri din ce în ce mai mari.

nu știi cum să te comporți cu bolnavii de cancer: înveți să nu te cerți, să nu-i contrazici. să-i mângâi cât mai mult, să-i atingi, să ai cu ei cât mai mult contact fizic. o suni în fiecare zi, o asculți cum îți spune c-o doare, nu știi când trec lunile, și anii. petreci crăciunurile acasă, revelioanele la fel, nu-ți poți lăsa singuri părinții. poate e ultimul crăciun, ultimul revelion, să nu lipsească din casă bradul, cozonacii. în concedii, rămâi acasă, trebuie să fii alături de ei.

nu știi când trec lunile, și anii. vreo şase. apoi încep durerile mai mari, opiaceele. oboselile, stările anemice. se descoperă alte metastaze, la ficat. transfuzii. de la oncologie, treci la neurologie. acum ești la interne. între timp, vine medicul diabetician, o amenință coma diabetică. ce spune medicul cardiolog? în cele din urmă, ți se spune: câteva luni.

vii mai des, în fiecare weekend. îți planifici un concediu de vreo patru zile în străinătate, dar ți-e teamă să nu se-ntâmple ceva grav. ceva se-ntâmplă, dar nu grav, doar o internare. internările au devenit obișnuință. te-ntorci din călătorie, stai o săptămână acasă. încet-încet, o vezi din ce în ce mai slăbită. parcă nici nu mai e Mama. se mișcă doar cu cadrul, sau sprijinită de brațele întinse. respiră greu, șuieră lin. în cele din urmă, nu se mai ridică din pat. pamperșii. încep vaietele.

tata e de mult timp infiermier. dacă aproape cincizeci de ani a fost îngrijit cu servicii complete, acum e rândul lui. nu mai doarme nopțile, își tot ridică și coboară nevasta. ca într-un joc absurd, de copil care se joacă cu păpușa. mama nu se mai bucură. între durere și nervozitate, trăiește doar pentru câteva minute de somn lin. mai este oare asta viață?

și trebuie să vină și coșmarul - într-o duminică dimineață plină de soare. uite, Mamă, cerul, îi spui când e dusă cu fața în sus, pe targă, în ambulanță. la ce folos ambulanța, gândisem? ultima oară a stat 24 de ore în urgență, apoi au trimis-o acasă. sistemul medical românesc nu se ocupă de muribunzi. mai ales dacă mai au și 70 de ani. aici, Mama nu mai e respectabila Doamnă Butuzea, cu studii superioare, pensionată auditor la minister, ci o mamaie lăsată de izbeliște s-aștepte, în durere, pe-o targă anonimă. o doamnă lăzărescu, la mâna medicilor. totuşi o doamnă inteligentă şi lucidă până la capăt.

deci, ești cu ea în urgență. ce poți să faci când o vezi în agonie, zvârcolită de durere? când auzi cum îți tot repetă că moare, ca un refren ucigător. ce poți să faci să-i iei durerea? țipi la medic, la asistente, dar toți par că nu-și dau seama de nimic și se ocupă de toți ceilalți, numai de Ea nu. îi pui oxigen, dar nu mai contează. de ce nu te-a-nvățat nimeni ce să faci, ce să spui? ce folos atâtea cărți? ce folos atâtea vorbe cu oamenii? privești neputincios cum mâinile i se răcesc. cum asistentele o crucifică la propriu ca s-o găurească la mâini și la picioare cu ace pentru perfuzii. și pleci pe holurile spitalului spre secție și constați la un moment dat, că mama s-a liniștit. dar nu în somn, ci în comă. îl suni acasă pe tata. îl chemi și pe el, să nu mai fii singur cu Ea și cu moartea. apoi te gândești că ce bine ar fi să se termine odată, să se ușureze.

peste trei ore, chiar când ne pregătim să plecăm, aparatele încep să țiuie. la fel ca în filme - finalul.

morga, înmormântarea de care te ocupi tot tu, dragoș, de la cap la coadă, cu tot cu obiceiurile băbești de trecere - cana de sub sicriu sau cea pentru setea mortului, podul de ieșire (vămile văzduhului), arderea toiagului etc. - îți continuă coșmarul din care nu te mai trezești.

iar când te trezești, ca de sub hipnoză, vezi că ești singur. e tata cu tine, dar ești în mai nesiguranță. n-o să te mai sune când ești bolnav, n-o să te mai întrebe dac-ai mâncat, n-o să-ți mai dea pachet, n-o să te mai îndemne s-o cunoști pe nu știu care fată.

dar ești plin. ai avut noroc că ai avut-o pe Ea ca mamă și nu pe alta. că te-a alintat ca mezin, că te-a crescut casnică până la 10 ani. că te-a legănat pe picioare. că ți-a dat cei șapte ani de acasă, ceva cumsecădenie, o profundă onestitate și nițică cochetărie. că ai știut să afli în ultima vreme c-a fost fericită, că s-a bucurat de libertate și de voință toată viața. că ți s-a spus că a fost onestă și profund morală. că ai văzut cu ochii tăi cât a fost de vitează, luptându-se pe față cu moartea fiului ei - cea mai mare nenorocire a unui părinte - și cu a ei înseși.

că trebuie să-i păstrezi mai departe moștenirea.

acasă ca o călătorie

desen de dragoş butuzea

am fost dezamăgit când în cele câteva călătorii pe care le-am făcut în viaţa mea - nu doar în străinătate, dar şi în românia - am întâlnit prea multe lucururi familiare, exact ca acasă: nişte copaci la fel, un anumit aer la fel, o luminozitate de cer, chiar case şi oameni la fel. în acest univers nou pentru mine, îmi intraseră elemente familiare, obişnuite, de care voisem să scap. mi-a părut rău, căci se dovedea că efortul de a ajunge undeva era - chiar şi parţial - zadarnic.

am fost dintotdeauna fascinat de exemplul filozofului immanuel kant, care nu a ieşit - se spune - din oraşul lui toată viaţa. şi totuşi, de acasă, a înţeles lumea şi pe el însuşi într-un mod ce a revoluţionat întreaga gândirea modernă occidentală. şi-am mai fost fascinat de exemplul lui marcel proust care-şi acutiza simţurile până la extrem - pe la noi o făcea blecher- pentru a îndepărta obişnuinţa lucrurilor, această ucigaşă a plăcerii vieţii.

acasă e acelaşi univers minunat! e aceeaşi lună ca la paris. aceiaşi copaci ca la lisabona. acelaşi beton ca la barcelona. la mine, la constanţa, am acceaşi apă ca la ocean. şi din contră, oamenii de lângă mine sunt mai fascinanţi decât italienii, norvegienii, patagonezii, pe care nu-i voi cunoaşte mai mult decât ca un străin.

poate mirosurile vor fi fiind altfel, poate anumite lumini, poate anumite climate - dar cât merită ele?
iar albumele, internetul, google maps - sunt instrumente care compensează din plin dorinţa de cunoaştere a reperelor culturale şi turistice worldwide. nu e nevoie să mergi la paris să-l vezi pe davinci. la florenţa, să-l vezi pe michelangelo.

să ne dezobişnuim de lucrurile din jurul nostru, să le privim ca şi cum am fi nişte călători, să privim cu atenţie frunzele din copacul din faţa casei - vor fi mereu altele, cum şi noi suntem mereu alţii. să ne uităm mai cu luare aminte la oamenii de lângă noi, imposibil să nu aibă ceva frumos, dacă ştim să privim. 

să nu ne lăsăm în voia obişnuinţei. pentru că apoi vin prejudecăţile. apoi frustrările. şi iată cum ni se fute lumea.

prima pagină din noul pynchon

despre „maşina timpului“ a lui wells la clubul de carte nemira

luni seară am fost prezent - ca de obicei - la clubul de carte Nemira de la cărtureşti. s-a discutat despre maşina timpului de h.g. wells. n-am citit-o, deşi îmi plăcuse omul invizibil demult, în copilărie.

cred că a fost cea mai reuşită ediţie a clubului de carte:
poate pentru că nimeni nu a fost pătimaş, nimeni nu a fost impresionat prea tare de microroman, toată lumea a avut rezerve - evident, cei mai vorbăreţi.

am reţinut câteva idei:
- autorul nu a folosit prea multe personaje feminine, pentru că pe vremea aceea femeile erau văzute ca nişte chestii de suport (ovidiu eftimie);
- wells nu s-a preocupat să detalieze amănuntele tehnice - descrierea maşinii timpului, de exemplu - pentru că l-a interesat mai mult mesajul educativ (din epilog);
- cel mai important element al maşinii timpului era manivela :) (george hari popescu)
- varianta filmului din 1960 (imdb) este foarte atractivă.

desigur că s-au discutat şi subiecte paralele cu sbiectul - era wells comunist?, de ce viitorul este imaginat de unii netehnologic? de ce călătorul lui wells a plecat în papuci? etc.

per ansamblu, am plecat cu concluzia că wells nu e un scriitor grozav, jules verne îi e net superior. că am făcut bine că n-am citit cartea - înţelegând-o mai bine la acest club. unde a fost foarte plăcut. :)

 foto de george hari popescu