despre împrumutatul cărţilor

până nu demult, nu-mi plăcea să împrumut cărţi de la cineva sau cuiva. pe-atunci ţineam la cărţi ca obiecte în sine, nu-mi plăcea să citesc cărţi ferfeniţite sau murdărite, sau să ştiu că ale mele puteau deveni aşa. şi nu puteam să spun că aveam experienţe uimitoare. dar nu-mi plăcea aşa, ideea.

de curând însă, cărţile nu mai reprezintă aşa amoruri, ca să nu le mai împart cu alţii. (evident, am şi cărţi la care ţin şi pe care nu le-aş împumuta nimănui.)
dar uneori prefer să citesc de la alţii cărţile despre care nu sunt sigur că trebuie să le am în biblioteca deja hiperplină. de asemenea, nu mă deranjează să dau cu împrumut cărţile despre care ştiu că l-ar putea încânta/bucura pe împrumutat.

de curând, am fost surprins să constat că unii au chiar o teamă că vor rămâne fără cărţile împrumutate şi nu înţeleg de ce le mai împrumută. până la urmă, te poţi dispensa de orice, inclusiv de cărţi. mergând mai departe, nu iei nimic cu tine.

evident, mă întristează când pierd câte-o carte, dar n-a fost capătul lumii. ba chiar am învăţat să dăruiesc cărţi celor care le apreciază. chiar şi pe ale mele. (am văzut biblioteci care au fost distruse de urmaşii celor care le-a strâns şi iubit.)

şi cum spuneam, te poţi dispensa de orice...

poveşti si simboluri

mă mir că n-avem încă o traducere completă a cărţii o mie şi una de nopţi, una mai adunată decât cele 14 volume din bpt în versiunea lui de haralambie grămescu (la început cu clasicistul dumitru murăraşu) după varianta franceză a lui joseph mardrus şi coroborată cu varianta rusească, traducere admirabilă dar cu puncte-puncte în locul pasajelor licenţioase. probabil că asemenea anvergură editorială nu e de nasul editurilor româneşti. sau ale cititorilor...

în fine, cu cîteva cărţi neterminate la activ, m-am apucat de cele câteva volume pe care le-am găsit pe la anticariate. şi-am găsit, mai e nevoie s-o spun? comori.

acum vreau să scriu despre două poveşti necunoscute, care mie mi-au plăcut tare mult, dar pe care aici le prezint puţin subiectiv.

povestea tânărului şchiop şi a bărbierului
un tânăr din bagdad care urăşte femeile, vede una şi se îndrăgosteşte. cade bolnav de amor iar vindecarea i-o aduce o bătrână care-i înlesneşte întâlnirea cu iubita, fiica judecătorului. dar, tocmai când se pregăteşte de randevu, bărbierul care vine să-l facă frumos începe să vorbească fără oprire. nu doar că-l întârzie prin vorbăria lui - de la istoria lui ca bărbier, până la astrologie - dar îl urmăreşte pe tânăr până la întâlnire, dejucându-i tot amorul. tânărul, ca să scape de tatăl fetei, îşi rupe piciorul. se simte urmărit tot timpul, chiar şi când îşi spune povestea.

dincolo de aspectul amuzant - cu toţii întâlnim limbuţi care ne disperă - eu am văzut în bărbier vocea conştiinţei. educaţia primită de la părinţi şi care vine fără veste să ne bată la cap, care ne împiedică să ne facem plăcerile, ne trezeşte din toate reveriile noastre senzuale. care uneori chiar ne "atinge" s-o ţinem minte. care ne urmăreşte şi de care fugim tot timpul. dar oare nu dăm tot timpul peste ea? scăpăm oare până la urmă de bărbier? porumboiu zice că da.

istoria lui el-aşar
chiar fratele bărbierului din povestea dinainte, el-aşar (cămilă fătătoare), cu banii moşteniţi de la tată, nu reuşeşte decât să-şi cumpere ceva sticlărie pe care s-o vândă. şi tot aşteptând muşteriii, porneşte să viseze cu ochii deschişi, închipuindu-şi cât de bogat va deveni el de la sticlăria aceasta, ce norocos va fi şi cum se va căsători el cu fata vizirului, pe care, din poziţia lui, va cuteza chiar să-i dea un şut, într-o poveste minunată, dar numai poveste, căci tot visând, şutul lui oniric/real răstoarnă coşul cu sticlărie, adică-i trimite pe apa sâmbetei tot avutul.

cred că lecţia poveştii se referă la ce facem după ce dispare tot avutul iar visurile se risipesc, ţesătura dorinţelor noastre se face fum. ne întoarcem să-o ţesem iar?...

***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol.2 (povestea dulcei prietene), ed. pt literatură, bpt, 1968, trad. d. murăraşu, 293 p

care or fi preocupările intelectualilor de mâine?

toate conversaţiile cu colegii mei de şcoală se învârteau în jurul acestor actori a căror artă, deşi îmi era încă necunoscută, era prima formă, între toate cele pe care le îmbracă, sub care se lăsa presimţită Arta. diferenţele cele mai mici dintre felul cum unul sau altul rostea, nuanţa o tiradă, îmi părea a avea o importanţă incalculabilă. şi, după cele ce mise spuseseră despre ei, îi clasificam în ordinea talentului, alcătuind liste pe care mi le recitam cât era ziua mai lungă... * (Marcel Proust, Swann, ed Univers, 1987, trad. Irina Mavrodin, p.94)

noi, băieţandrii imberbi şi necopţi care ziua trebuia să ne cocoşăm în băncile şcolii, formam cu adevărat publicul avid de lucruri noi, cu spirit critic, receptiv şi capabil să se entuziasmeze. capacitatea noastră de a ne entuziasma era, într-adevăr, nelimitată; în orele de clasă, pe drumul spre şi de la şcoală, la cafenea, la teatru, în timpul plimbărilor, noi adolescenţii n-am făcut, ani de zile, altceva decât să discutăm despre cărţi, tablouri, muzică, filozofie; cine se afirma în viaţa publică, fie ca actor , fie ca dirijor, cine publicase o carte sau scria la un ziar, era ca o stea pe firmamentul nostru. (stefan zweig, lumea de ieri, ed. Univers, 1988, trad. ion nastasia, p.57)
_________________________
* toutes mes conversations avec mes camarades portaient sur ces acteurs dont l’art, bien qu’il me fût encore inconnu, était la première forme, entre toutes celles qu’il revêt, sous laquelle se laissait pressentir par moi, l’Art. entre la manière que l’un ou l’autre avait de débiter, de nuancer une tirade, les différences les plus minimes me semblaient avoir une importance incalculable. et, d’après ce que l’on m’avait dit d’eux, je les classais par ordre de talent, dans des listes que je me récitais toute la journée... (À la recherche du temps perdu, editions gallimard, 1999, p.67, texte établi sous la direction de jean-yves tadié)

poza de aici.

poarta lui pohl

după ce-am închis cartea, m-am intrebat pentru ce-a fost premiată cu-aşa puzderie de premii - hugo, nebula, locus, john campbell memorial, apollo...

în mod sigur pentru coerenţa lumii pe care o descrie - poarta către călătoriile spaţiale ale heechee-ilor, extratereştrii care au construit-o, folosit-o, care au plecat şi au lăsat-o aşa, spre uzufructul oamenilor.

dar cam atât, povestea eroului nu iese cu nimic în evidenţă, iar şedinţele lui psihanalitice cu un robot, în afară de amuzament, nu contează. nu ştiu dacă acest amuzament a fost în intenţia autorului să iasă aşa...

pentru că mie, cartea nu mi-a spus nimic. în spatele desenului din covor n-am citit nimic. nici o idee mai de doamne-ajută, nici un mesaj cât de cât "artistic". nici o meditaţie în genul lem sau strugaţki, herbert, bradbury.
povestea e doar suport pentru descrierea lumii porţii. descriere care reuşeşte, autorul fiind un maestru al detaliulu cosmologic:
povestea despre stelelele bătrâne care ne-au născut pe noi toţi, scuipând în spaţiu silicaţi şi carbonat de magneziu ca să ne formeze planetele, şi hidrocarburi care să ne formeze pe noi. vorbea despre stelelele neutronice care curbau gravitaţia în jurul lor... ne povestea despre găurile negre, care reprezentau locurile unde existaseră stele dense, detectabile acum numai prin faptul că înghiţeau totul din vecinătate, chiar şi lumina; ele nu se mulţumeau doar să curbeze gravitaţia, ci o înfăşurau în jurul lor ca o pătură. ne descria stele rarefiate ca aerul, nori imenşi de gaz strălucitor; vorbea despre protostelele din nebuloasa orion, care acum se desfăceau aidoma unor noduri stabile de gaz cald, care poate că peste un milion de ani aveau să devină sori. (p.342)

frederik pohl (foto), poarta, ed. nemira, buc., 2008, trad. (ca de obicei, faină) de mihai-dan pavelescu, 400 p.

blogul autorului aici. alte păreri - diferite - de aceasta: 1, 2, 3.

oaza muzeului pallady

un alt muzeu minunat pe care l-am vizitat pe arşiţa de duminică a fost muzeul theodor pallady, pe undeva pe o străduţă frumoasă înverzită - str. spătarului - dintre moşilor şi armenească. o casă minunată veche, perfect restaurată, cu terasă şi parchet scârţâietor.

câteva lucrări de pallady, dar o colecţie de obiecte pariziene, multe tablouri, dintre care mi-au plăcut două - de paul lecompte şi millet. dar pe ansamblu, merită vizitat.
chiar mulţi străini.


imaginea 2 e de pe sait.

etude des mœurs sau ai grijă ce-ţi doreşti

am luat cartea la plesneală, după copertă şi după titlu. unde s-a inventat snobismul, dacă nu în anglia? nu ştiam nimic de autor, julian fellowes, nici măcar că a scris scenariul la oscarizatul gosford park. şi-am dat de-un roman foarte bun, englezesc, cum demult nu mai citisem.

despre ce e vorba?
povestitorul este un actor, care îmblă prin lumea bună, mai ales când o prietenă arivistă şi snoabă e luată de nevastă de către un om de stirpe. aşa că în peste 500 de pagini l-am însoţit pe povestitor în dezlegarea acestor - dar şi ale altora - destine înnodate.

întrebarea, după mine, a cărţii este: ceea ce îţi doreşti te face oare fericit? în vechime, întrebarea era prilej de tragedie, dar aici nu e decât de ironie. căci, după modelul prinţesei di, eroina cărţii, edith lavery, obţine titlul de contesă, dar şi un soţ tânt şi nu prea viril. ce iese, ştim de la diana, doar că aici nu se lasă cu morţi.

soarta îi oferise posibilitatea să aleagă între viaţa personală şi cea publică. se părea că nici un bărbat nu i le putea oferi pe amândouă (p.363)

pentru că fellows e plin de umor şi inteligenţă.

edith ştia că acel gen de oameni care erau superficiali, snobii a căror viaţă socială se baza pe colecţionarea de persoane care să le susţină propriul statut, se regăseau în proporţie de zece la unu faţă de restul populaţiei. s-ar fi putut ca acest fel de putere să nu valoreze prea mult în marele plan al firii, dar tot reprezenta ceva... (p.477)

alte câteva mostre:
- în mod frecvent, se menţionează pielea sănătoasă când se vorbeşte despre membrii mai puţin importanţi ai familiei regale (p.11)

- pentru un englez sau o englezoaică cu un anumit trecut, răspunsul: "mda, i-am întâlnit, dar sigur nu-şi mai amintesc de mine" înseamnă "de fapt, nu-i cunosc" (p.27)

- şi astfel, proaspăta căsătorită a primit prima lecţie, în care a învăţat de ce anglia nu a avut nici o revoluţie, de ce atât de multe cariere... au fost lipsite de bărbăţie. anume, că modalitatea de a trata cu un intrus care-ţi pricinuieşte necazuri este de a-i permite să-ţi intre în casă, convertindu-l cu zel de misionar şi peste noapte, el va deveni plus catholique que la pape. învăţarea acestei lecţii nu a redus resentimentele lui edith faţă de forţele care o educau, însă se simţea uluitor de bine că acum devenise o membră a Găştii. (p.167)

un roman de vacanţă foarte bun, de stirpe-aleasă.

julian fellowes (foto), snobii, ed. nemira, buc, 2009, trad. gabriel stoian, 512 p

muzeul literaturii române, muzeu fain

pentru c-am rămas peste weekend în bucureşti, m-am gândit să ajung la muzeul naţional al literaturii române din bulevardul dacia nr.12. nu era nimeni, pe-o aşa vipie, dar aerul condiţionat dinăuntru a fost minunat! intrarea, 5 lei.

sălile sunt la etaj, şi am putut face, acompaniat de nicu alifantis pe versurile lui bacovia, o incursiune printre portretele şi manuscrisele - xeroxuri în sertare - scriitorilor români. mi-a plăcut conceptul muzeului, dotat cu plasme şi taciscrinuri, mi-a plăcut să aflu lucruri noi despre viaţa literară românească din trecut. şi nu numai.

aşa arată sala cu eminescu şi junimea:


aşa arăta jobenul lui rebreanu (ca orice joben, dar mi s-a părut fain să-l pun aici :) ):

aşa arăta manuscrisul lui marin preda de la moromeţii (cât muncea omul pe text!):

iată şi scrisul lui mircea eliade, într-o scrisoare către ion chinezu (despre care ştiu doar că a tradus casa buddenbrook):

mi-a plăcut foarte mult cum arăta programul teatrului naţional:

în fine, per ansamblu, foarte fain muzeul! recomandat tuturor. nimic prăfuit şi vetust, ci modern şi interesant. a se vizita şi saitul.

p.s. am prins şi o mică expoziţie constantin noica, la parter.

amorul înnobilează

bietul meu chéri... cât e de ciudat să te gândeşti că, pierzând-o tu pe bătrâna ta metresă ofilită, iar eu, pe scandalosul meu amant tânăr, amândoi am pierdut tot ce posedam mai onorabil pe pământ... (p.133)

cam asta e lecţia cărţii, mai precis: o relaţie de dragoste, chiar şi între o cocotă şi un gigolo, înnobilează. ea are 49 de ani, el, 19. amândoi frumoşi. nu prea deştepţi. teribil de focoşi.
fiind nevoie şi de intrigă, el trebuie să se căsătorească, iar ea să plece să-ţi lingă rănile. ceea ce îi turbează pe amândoi, mai ales pe el, imaturul. care-şi părăseşte pentru 3 luni proaspăta soţie, înecându-le în desfrâu şi uitare de sine şi de dragoste.
mai departe nu vă spun. mai e o continuare, sfârşitul lui chéri, şi un film.

mi-a plăcut încercarea autoarei de a surprinde psihologia personajelor prin ipostaze disparate ale acestora, mi-a plăcut că povestea nu are lămuriri auctoriale, colette însăşi sfătuieşte pe o tânără: "priveşte lung ceea ce-ţi place şi mai lung ceea ce nnu-ţi place. încearcă să fii fidelă primei tale impresii, nu crede în cuvântul rar. nu te obosi să minţi."

nu ştiu ce să zic, parcă mi-a plăcut mai mult când am citit romanul prima dată, unde eram şi eu mai tânăr... şi nu înţeleg insuccesul romanului la noi, deşi prin franţa, după anii 1920 când a fost publicat, a fost socotit chiar scandalos...

poate filmul (şi michelle pfeiffer) îl va aduce puţin în faţă.

sidonie gabrielle colette (foto), chéri, ed. minerva, buc, bpt, 1976, trad. mona rădulescu şi corneliu rădulescu, 169 p.

net vs. tv

dinu patriciu:
eu cred că victima internetului nu este presa scrisă, ci televiziunea. evoluţia tehnologică o face să fie un mijloc de comunicare depăşit. televiziunea clasică, aşa cum o ştim astăzi, va muri. şi va muri foarte repede, în următorii ani.
comunicarea nu poate fi unidirecţională. odată cu dezvoltarea tehnologiei 4g în comunicaţiile mobile, moment în care imagini în mişcare vor fi transmise la calitate digitală către vizitatori, în clipa respectivă televiziunea - aşa cum o ştim azi - va muri. nu ai nici cel mai mic interes să te uiţi la ştiri şi la entertainment furnizat de alţii, când poţi foarte bine să ţi-l fabrici singur. în momentul în care televizorul de acasă va avea sub el o cutiuţă cu ajutorul căreia poţi avea acces la sute de filme, la zeci de emisiuni, la emisiuni de ştiri care te interesează cu adevărat şi pe care ţi le poţi personaliza, ce rost are să foloseşti un canal sau altul de televiziune? ele sunt deja victima multiplicării. se bat orbeşte pe sub 1% din audienţă. se bucură atunci când unul are 1,2, iar altul are 1,1 (rating - n.red.). nu este o competiţie nici sănătoasă, nici capabilă să ducă la vreun rezultat. (money.ro)

eu, de pildă, n-am tv de 3 ani, dar am blog de 2...