Cartea e de fapt cinci eseuri. Dintre care, după mine, trei sunt geniale.
Din primul, Moştenirea discreditată a lui Cervantes, am extras trei trăsături ale romanului:
- romanul o şterge la nas pe filozofie, în ceea ce priveşte întrebarea despre fiinţă. Nu Husserl şi Heidegger l-au urmat pe Aristotel în metafizică, ci Don Quijote şi urmaşii săi. Mai precis, înţelegerea lumii, în roman, nu se face prin dogmă şi certitudine, ci prin relativitate. De exemplu, Anna Karenina e victima unui tiran mărginit? da. Karenin e victima unei femei imorale? de asemenea, da. Švejk se duce el pe front cu un motiv? da. ştie el motivul? nu.
- romanul central european (Kafka, Hašek, Musil, Broch) e singurul ce descoperă paradoxul lumii contemporane - ura sa iraţională ce distruge totul cu mijloace cele mai raţionale cu putinţă, de care n-ai unde să fugi.
- spiritul romanului stă în afirmaţia că "lucrurile sunt mai complicate decât crezi".
Eseul ce mi-a mai plăcut este cel în care Kundera explică ce înseamnă kafkian.
Ultimul eseu, discursul său la Ierusalim la primirea nu ştiu cărui premiu, subliniază că romanul e o caracteristică a Europei.
Un citat de final:
Dacă cultura europeană îmi pare azi ameninţată, dacă ea este ameninţată din exterior şi din interior în ceea ce are mai preţios, respectul pentru individ, respectul pentru gândirea sa originală şi pentru dreptul lui la o viaţă particulară inviolabilă, atunci cred că această esenţă preţioasă a spiritului e depusă ca într-o cutie de argint în istoria romanului, în înţelepciunea romanului. (p.202-203)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu