Pif-iada

Dacă nu trebuia să citesc romanul, n-o făceam din două motive:
1) are 650 de pagini
2) am citit acum zece ani primul roman fractalic al autorului, ce m-a plictisit îngrozitor.
 
Dar acum, mi-a plăcut.
De ce?
Iată:
 
Autorul are o minte sclipitoare. În plus, e tânăr. Şi-n alt plus, e filolog; adicătelea, e versat într-ale scrisului.
Căci:
 
Dacă te plictiseşti de acţiunea trepidantă a cărţii, în genul lui Dan Brown, te răcoreşti cu pagini memorialistice, chiar autobiografice (da, dragi critici, e vorba de autoficţiune), scrise foarte bine, ironic şi cu stil, în genul Explorărilor în comunismul românesc.
 
Mesajul principal al cărţii este că păstrarea memoriei (şi asumarea ei) înseamnă singura existenţă autentică. 
În genul (ce vreţi, îmi place cuvântul) lui Eco, sunt adunate în roman referinţe dintre cele mai livreşti, chiar ştiinţifice, într-o neverosimilă realitate paralelă.
 
Ia să enumăr câteva: găseşti economişti ai minţii ce stăpânesc lumea, afli despre blocatari, în strânsă legătură cu bloteria naţională, chiar cu bloggerii. Ţi se zice să te fereşti de naniţi şi de novocaină, chiar de anticari, al căror şef, Nicolae Scurtu, e mai ceva ca Ceauşescu.
Te enervezi când afli că Proust a murit în accident de tren iar Poe de holeră, că Luchian e de fapt chinez (Lu Chian), că personajul principal are sexul curbat, înclinaţii homoerotice şi venerează degetul mare de la piciorul iubitei mai ceva ca pe maica precistă. Care prietenă, când se-nfurie, se duce în bucătărie şi mărunţeşte portocale, de miroase toată casa a lacrimi şi portocală.
 
Nu ştiu dacă stilul e impecabil (el e motorul, zice Manolescu), aşa cum zice Luminiţa Marcu în prefaţă (apropo cine e Luminiţa Marcu?). Dar nu ştii cum te trezeşti că romanul s-a terminat, adică l-ai citit, 650 de pagini în cap.

Ion Manolescu, Derapaj, Ed Polirom, Iaşi, 2006, 650de pagini