Ioan Groşan între Cervantes şi Eco; hai şi Voltaire

După ce dicutasem chiar sâmbătă cu Ionuca faptul că va trebui să ne cumpărăm ceva de Ioan Groşan, a cărui povestire Domnişoara Bovary a fost printre puţinele care ne impresionaseră în volumul Povestiri erotice româneşti. Iată că Dumnezeul Cărţilor - acesta există şi aceasta e dovada - făcu să găsesc ieri ediţia a doua a romanului O sută de ani de zile la Porţile Orientului, una mai ieftină, pentru muritori, nu ca cea dublă – şi prin pagini, şi prin preţ – de la Polirom.

Aşa că mă pomenii citind cu o savoare rar întâmplată când e vorba de romane româneşti si când nu e vorba de Camil, Mateiu, Arghezi, Bănulescu ş.a. Iar în metrou, mă pornii aşa un râs, de se uitau toţi ca la babuinul pe care tot ieri, îl văzusem la Zoo.

Acţiunea se petrece prin secolul XVII, la Curtea Moldovei şi nu numai – Constantinopole, Roma... Prin episoade scurte, urmărim un fir epic al dracului de aventuros, ce te ţine cu sufletul la gură ca la Dumas.
Stilul însă nu e sarea, ci aurul cărţii. Pastişă a istoriei noastre literare, de la origini până la Creangă, Eminescu şi Sadoveanu – or mai fi fost şi alţii, dar, nefiind filolog, nu i-am descoperit – ironie multă, glumă deşteaptă şi panseuri – cum spunea, pe drept cuvânt Radu Ţeposu – cehoviene. O scriere curgătoare, frumoasă şi surprinzător de simplă, cu arome neînţepătoare de vetusteţe. În fiece episod sunt poante şi întorsături de fraze de să te cruceşti, nu alta!

Aşa că, de vreţi să citiţi o poveste cu doi călugări, cu un vodă cărturar mazilit, cu o şeherezadă ţigancă numită Cosette, cu un sultan atlet numit Beşiktaş şi multe, multe întâmplări extraordinare în cel mai bun sens al cuvântului, puneţi mâna pe carte!

Aş vrea să-l întâlnesc pe autor şi să-l felicit pentru ea. Prin 92 chiar a luat premiul USR pentru debut. Felicitări, Ioan Groşan, mă simt excelent cu cartea ta! Voi mai căuta şi altele (poate chiar la Polirom, ce să fac?)

Ioan Groşan, O sută de ani de zile la Porţile Orientului, Editura Aula, Braşov, 2002, 230 pag.

Borges forever

Pe locul 2, dupa Cehov, în ceea ce priveşte povestirile, stă Borges.

Prima dată l-am citit în transă într-o ediţie selectivă, veche şi urâtă, fireşte împrumutată. Îmi amintesc ce bucurie am avut când am aflat că va fi tradus în Opere complete. A trebuit s-aştept mai mult pentru Aleph, preferata mea, care a apărut de-abia în volumul 2 (foto dreapta)...

Enfin. După recitire, surprinzător, l-am uitat. Însă, o excursie recentă prin biblioteca unui bun prieten mi l-a amintit. Prietenul îl reciteşte mereu, fără să ştie despre reţeta bunei recitiri descrisă de însuşi Borges în excelenta carte de interviuri apărută la editura Dacia (foto stânga).

Aşa că mi-am adus cartea de acasă şi, când n-am chef de romane lungi, mă satisfac cu o povestire a genialului argentinian.

Aseară am citit stupefianta Casa lui Asterion! Şi-am dormit stupefiant de bine.

News offtopic: Va apărea în vară - eu as vrea mai repede - un nou roman, mai scurt, de Cărtărescu. Titlul nu-l pot divulga...

Intrebari livresti

O recentă discuţie cu cineva despre cum se scrie un roman mi-a provocat anumite gânduri - mai ales, m-am gândit ce-aş face eu dac-aş scrie un roman? Care să fie ingredientele?

Păi rezolvarea ar sta în câteva întrebări: 

1. De ce fac asta - de ce scriu?

2. Ce vreau să spun?

3. Cum spun ceea ce vreau să spun?

4. Ce n-au scris alţii, înaintea mea, mai bine?

5. Am eu o poveste?

Oare ar mai fi şi alte întrebări?

Ce păcat că nu scriu un roman, mi-ar ajuta. Dar nu se ştie niciodată...

PS: Cred că întrebările nu s-ar aplica numai la scrierea unui roman...

Cui foloseşte sinceritatea?

Găsesc în ultima carte a lui Liiceanu (despre care voi scrie şi pe-aici curând) că înţeleptul Socrate seducea tinerii părând că e interesat de frumuseţea lor. De fapt, acest interes era doar o stratagemă, un instrument. El urmărea propria lui izbăvire, spre lumea Ideilor.
 
La fel, Kafka foloseşte paradoxul ca să exprime mai bine ceea ce trăieşte – afirmă ceva, pentru ca apoi să se contrazică, afirmând contrariul, cu o naturaleţe de nici nu-ţi dai seama. Nu mai spun de Ionesco...
 
Pornind de aici, stau şi mă întreb:
De ce trebuie să fiu sincer cu aproapele meu – prieten, cunoscut, (chiar şi în mediu formal, cu subordonatul, în de-acum celebrele şedinţe de feedback)?
Îi foloseşte oare lui, se poate el schimba?
Sau, ca înţeleptul Socrate, această sinceritate îmi foloseşte numai mie? Orgoliului meu, supriorităţii mele – iată, eu văd mult mai clar cum stau lucurile, numai eu îmi dau seama.
În plus, sinceritatea naşte, în mod manifest sau nu, ură – toţi ne simţim jigniţi când ni se spune verde-n faţă ceea numai noi avem voie să gândim.

Ca exemplu, cunosc o singură persoană care e pe cale să sfârşească singură, într-un azil anonim, pentru că a fost prea sinceră cu ceilalţi. Şi nu din răutate. Era ea orgolioasă? O cheamă Elena Liciu.

Kafka, frate!

Ceva ciudat m-a apucat de mână îndrumând-o, dintre toate cărţile bilbiotecii mele de-acasă din Constanţa, tocmai către Kafka. Volumul 1 din Opere complete. Am băgat-o-n geantă şi-am adus-o la Bucureşti. Aici, duminică noapte, în loc să dorm, am citit – ce puteam? – Metamorfoza.

Ce-aş putea spune eu mai mult despre această nuvelă? J’de mii de lucrări s-au scris despre ea, n-am io păr în cap câte! Şi mărturisesc că nu mă-nnebunesc după Franz. Mi-a plăcut cel mai mult Jurnalul, Dispărutul/America şi vreo câteva povestiri – Vizuina, Josefine cântăreaţa –, Castelul nu l-am terminat nici până azi... În fine.

Ştiţi prima frază, e arhicunoscută: Când Gregor Samsa se trezi într-o dimimneaţă din vise neliniştite, se regăsi în patul său metamorfozat într-un gândac uriaş. (p.64) Gregor Samsa a păţit-o într-o dimineaţă, eu, noaptea. Am început să văd cu ochi de gândac, m-am chinuit într-o cornoasă carapace, am suferit în singurătate-mi.

Prins în mrejele lui Franz, nefirescul pare atât de firesc, încât înspăimează: O ne-linişte îţi intră pe sub piele, atât de subtil, că nu-ţi dai seama. Se-nstăpâneşte peste certitudinile şi sperantele tale, ca o noapte ce se-nstăpâneşte peste amurg, apoi peste tot. Subtil-subtil.
Şi acum? Se întrebă Gregor şi privi în jurul său prin întuneric. Descoperi în curând că nu se mai putea mişca. Lucrul acesta nici măcar nu-l surprinse, mai degrabă i se părea nefiresc că până acum fusese în stare să se mişte din loc cu picioruşele astea subţiri. În rest se simţea relativ bine.Avea, e adevărat, dureri în tot corpul, însă i se părea că aceste suferinţe i se linişteau treptat şi aveau în cele din urmă să-i treacă de tot. (p.106) Mama lui îl iubeşte, dar nu suportă să-l vadă. Sora îl îngrijeşte, da-l ţine sub cheie. Tatăl îl înţelege, da-l persecută. Aşa de tare suntem oare-nşelaţi? Şi moare.

Am adormit cu teama că, de m-aş trezi cu-adevărat gândac (şi nu numai), voi păţi la fel ca bietul Gregor...

Franz Kafka, Opere complete, vol.1, Univers, 1996, traducere Mircea Ivănescu

*

Offtopic
Apropo de lucruri ciudate, m-am speriat de moarte – am simţit un pumn în stomac – aseară, în Cărtureşti, când preocupat de rafturi, m-am întors şi-am dat de Patapievici. Înalt, complet în negru, cu un palton larg, părea un Mefisto ce venise să mă ia. Nu sunt o fire sperioasă, dar nu ştiu ce s-a-ntâmplat... Doar îl mai văzusem pe Patapievici, pe la târguri...

*

Îmi place de dracul de Palahniuk. Îl citesc pentru prima oară – Survivor – şi scrie bine...

Autocritică

Citind postul de dedesubt, observ că e unul foarte prost, prost gândit, prost scris, am strecurat chiar un anacolut. Asta pentru că, fuck! scriu de la serviciu, pe apucate.

Ar trebui să-l şterg, dar, după sondajul meu de-acum o lună, din care a rezultat că posturile mele plac, contrazic, iată, printr-un exemplu încurajator de Aşa nu!

Promit că de-acum înainte voi fi mai atent...