două chestii eliadeşti

unu
de când m-am mutat în bucureşti şi-am început să-ntâlnesc ceva celebrităţi, când să intru-n vorbă, m-apuca sfiala şi rămâneam deoparte încurcat, gândind că cine-s eu să-i deranjez, să-i las pe oameni în pace, să nu le par vreun freak – deşi tare-mi doream măcar să-i felicit scurt.
şi-mi venea un articol de-al lui eliade din oceanografie, din care nu mai reţineam mare lucru, dar care era despre:

el povesteşte că la un geniu vine o americancă, mare fană, călătorind 40 de zile ca să stea numai zece minute să asculte cu sfinţenie tot ce-i spune maestrul. în vremea asta ea se tot scuză că-i răpeşte timpul preţios: ea credea, spune eliade – cum credem noi toţi, noi, ceştilalţi – că maestrul îşi consumă timpul creând, scriind sau meditând. când m-am întors din nou în camera lui, l-am găsit scărpinându-se pe picioare cu o imensă voluptate. mi-a spus, ce oameni interesanţi, americanii ăştia! apoi şi-a reluat romanul, inevitabilul roman de edgar wallace. în acea seară a fost la cinematograf.

„Omul acesta era şi este într-adevăr mare. Totuşi nu trebuie să exagerăm; să nu credem că asemenea oameni sunt imateriali, că un geniu nu are nevoie de cele mai mediocre bucurii, de cele maimplate disctracţii. De aceea m-am adresat întotdeauna oamnilor mari pe care i-am cunoscut cu oarecare obrăznicie. Îmi închipuiam că timpul pe care l-il răpesc eu nu era destinat operei lor geniale, ci, poate, scărpinatului pe picioare…” (Oceanografie, p.75)

doi
„Îmi amintesc că unul dintre profesorii mei de la universitate m-a întrebat odată de ce scriu şi de ce public „atât de tânăr”; că ar trebui să mă coc, să aştept nu ştiu câţi ani (mi se pare vreo douăzeci), că o să-mi pară rău mai târziu etc. la care eu am răspuns simplu: Domnule profesor, poate că peste zece ani mor. Şi acesta e adevărul… Pentru că suntem îndemnaţi să creştem, suntem ursiţi să ne schimbăm, şi ceea ce aş putea gândi la douăzeci de ani (şi care în sine, are desigur o valoare – dacă nu judecăm prin „stil”) fără îndoială că nu mai pot gândi la patruzeci. Nu mai pot pentru simplul motiv că tânărul a murit demult în mine, ca să las locul altui ins, mai matur şi mai potolit.” (Oceanografie, p.37)

Mircea Eliade, Oceanografie, în Drumul spre centru, antologie de A. Pleşu şi G. Liiceanu, Ed. Univers, Buc.1991