marin preda:
- domnule, până să se întâmple ceva...trec atâtea pagini, atâtea pagini.”
radu petrescu:
- domnu' preda, da’ chiar aşa, după două pagini s-o şi iubească, să se şi culce cu aceea? prea repede!
asta despre al doilea roman-românesc-capodoperă pe care-l întâlnesc recent, după oameni şi umbre, glasuri, tăceri.
romanul matei iliescu e scris de către radu petrescu în 20 de ani. cu chemare şi grijă, rebreaniceşte, cu conştiinţa unei opere bine făcute, nu prea obişnuită pre la noi –
un tânăr, matei iliescu, vine din bucureşti în N., iar din omida bucureşteană devine fluture provincial la lumina dragostei faţă de o doamnă Bovary băştinaşă, dora. e un tânăr norocos, orăşelul e un loc „la capătul lumii, dincolo de lume, e golul, pustiul, tărâmul celălalt, invizibilul”. e un tărâm de poveste în care matei se rupe de uman şi găseşte natura, cosmosul şi, evident, dragostea. trăieşte pur, sălbatic, dionisiac. şi radu petrescu îi umple viaţa – şi nouă la fel – cu imagini, cu sunete, cu culori, le transformă în impresii şi emoţii. influenţa lui flaubert – în stil – şi a lui proust – în amanunte – e evidentă.
aerul e un vast album, tăcerea e de fapt un vuiet foarte slab, ca o necurmată rostogolire de valuri calme pe nisip.
mi-a plăcut în carte prezenţa insinuantă şi mitologică a cosmicului, la fel ca-n legendele antice, în care eroul n-are o problemă în a vorbi cu luna, cu soarele, cu zeii înşişi. de pildă, afli că poţi zbura stând pe spate în iarbă – după un timp în care ţi-afunzi în cer ochii, simţi că eşti deasupra iar cerul, dedesubt.
- vezi aerul? o întrebă. - nu, spuse ea, privind nedumerită împrejur. - eu îl văd... este aici, între noi doi, ca un zid de sticlă, cu neputinţă de trecut.
de fapt, care e lecţia lui radu petrescu – dincolo de una estetică? după mine, aceea că există un „dincolo” la îndemâna oricui, în jur, şi-aşteaptă să fie descoperit, doar să-ţi deschizi ochii şi sufletul.
marin preda cam are dreptate, în roman nu e tensiune, doar câteva rupturi temporale – acţiunea curge liniştit, prea liniştit, ca un fluviu curajos, săpător. perfecţiunea cărţii cam oboseşte . cele 500 de pagini te epuizează, trebuie să ai răbdare – lectura doar nu-i belfereală (deşi cartea putea fi foarte bine înjumătăţită, vizunea e clară şi după 20 de pagini...)
ps: cartea m-a făcut să regăsesc strada polonă (a lui herman şi soile), dar şi superbul parc ioanid.
radu petrescu, matei iliescu, ed a II-a, ed. eminescu, col, romanul de dragoste, 1973, 471 p
(cartea e retipărită acum la editura paralela 45.)
- domnule, până să se întâmple ceva...trec atâtea pagini, atâtea pagini.”
radu petrescu:
- domnu' preda, da’ chiar aşa, după două pagini s-o şi iubească, să se şi culce cu aceea? prea repede!
asta despre al doilea roman-românesc-capodoperă pe care-l întâlnesc recent, după oameni şi umbre, glasuri, tăceri.
romanul matei iliescu e scris de către radu petrescu în 20 de ani. cu chemare şi grijă, rebreaniceşte, cu conştiinţa unei opere bine făcute, nu prea obişnuită pre la noi –
un tânăr, matei iliescu, vine din bucureşti în N., iar din omida bucureşteană devine fluture provincial la lumina dragostei faţă de o doamnă Bovary băştinaşă, dora. e un tânăr norocos, orăşelul e un loc „la capătul lumii, dincolo de lume, e golul, pustiul, tărâmul celălalt, invizibilul”. e un tărâm de poveste în care matei se rupe de uman şi găseşte natura, cosmosul şi, evident, dragostea. trăieşte pur, sălbatic, dionisiac. şi radu petrescu îi umple viaţa – şi nouă la fel – cu imagini, cu sunete, cu culori, le transformă în impresii şi emoţii. influenţa lui flaubert – în stil – şi a lui proust – în amanunte – e evidentă.
aerul e un vast album, tăcerea e de fapt un vuiet foarte slab, ca o necurmată rostogolire de valuri calme pe nisip.
mi-a plăcut în carte prezenţa insinuantă şi mitologică a cosmicului, la fel ca-n legendele antice, în care eroul n-are o problemă în a vorbi cu luna, cu soarele, cu zeii înşişi. de pildă, afli că poţi zbura stând pe spate în iarbă – după un timp în care ţi-afunzi în cer ochii, simţi că eşti deasupra iar cerul, dedesubt.
- vezi aerul? o întrebă. - nu, spuse ea, privind nedumerită împrejur. - eu îl văd... este aici, între noi doi, ca un zid de sticlă, cu neputinţă de trecut.
de fapt, care e lecţia lui radu petrescu – dincolo de una estetică? după mine, aceea că există un „dincolo” la îndemâna oricui, în jur, şi-aşteaptă să fie descoperit, doar să-ţi deschizi ochii şi sufletul.
marin preda cam are dreptate, în roman nu e tensiune, doar câteva rupturi temporale – acţiunea curge liniştit, prea liniştit, ca un fluviu curajos, săpător. perfecţiunea cărţii cam oboseşte . cele 500 de pagini te epuizează, trebuie să ai răbdare – lectura doar nu-i belfereală (deşi cartea putea fi foarte bine înjumătăţită, vizunea e clară şi după 20 de pagini...)
ps: cartea m-a făcut să regăsesc strada polonă (a lui herman şi soile), dar şi superbul parc ioanid.
radu petrescu, matei iliescu, ed a II-a, ed. eminescu, col, romanul de dragoste, 1973, 471 p
(cartea e retipărită acum la editura paralela 45.)
Suna fain! Sa o pui pe lista "de imprumutat ionucai" :D
RăspundețiȘtergereE dureros... Doar Matei e sigur ca poate zbura, doar el vede acel dincolo, doar el e cel initiat.
RăspundețiȘtergerePrezentarea ta e atat de "sharp" k m-am si aruncat din nou, pentru a nu mai stiu cata oara, pe Matei si Dora
recomandare: parul berenicei (o sa afli mai multe despre laboratorul romanului)
@ionuca - din cate te stiu, te va plictisi...
RăspundețiȘtergere@pobby - cum adica sharp?...
desteapta si patrunzatoare, scurta si convingatoare
RăspundețiȘtergereai vazut aspectele esentiale
m-ai convins s-o recitesc
haha, pai dac-ai fost in parcul ioanid puteai sa ma suni - stau kiar peste drum, am amintiri cu acest parc inca de cind eram in landou :)
RăspundețiȘtergereps ai citit si jurnalele lui r.p.? sint pline de nori, de descrieri de nori... un fel de santier de nori
(ce vroiam sa spun de fapt:) daca ma sunai, iti aratam si casa in care a locuit radu petrescu - pe str. pitar mos...
RăspundețiȘtergere@pobby - iti multumesc, mai ales ca e dintre favoritele tale.
RăspundețiȘtergere@als - n-am mai citit nimic de r.p., e singura carte pe care-o aveam in casa de el. as vrea sinuciderea din gradina botanica, o recomanda cartarescu. dar de nori m-am cam saturat de la petru cretia. nu si de oglinzi, care, apropo, sunt si in matei iliescu. lasa ca mai trec eu prin ioanid, ca tare mi-a placut!
daca te-ai saturat de nori de la bietul cretia, da-mi voie sa-ti recomand 'teoria norilor' a lui stephane audeguy ;)
RăspundețiȘtergeredesi poate ai citit-o (e superba!)
@als - stiu, am si scris un pic despre ea atunci (http://chestiilivresti.blogspot.com/2008/01/pentru-c-afar-ninge.html). dar de ce bietul?
RăspundețiȘtergerepai, pt k a murit... + k l-am si cunoscut, era un om tare fain
RăspundețiȘtergereCred ca ai putea sa te uiti si peste Ochenul intors si peste celelalte jurnale, in special peste ultimele doua, acolo Radu Petrescu dezvolta teoria aceasta a privirii transparente.
RăspundețiȘtergereVeverita inquisitiva
Ce bine e, totuşi, că putem spune ”ne-am cam săturat de nori” : )
RăspundețiȘtergereŞi Borges are nori :)
... si hesse are nori - vezi 'peter camenzind'...
RăspundețiȘtergereps norii lui borges nu sint nori, sint conjecturi/ipoteze/supozitii/speculatii de nori ;)
@Dragos
RăspundețiȘtergereAi citit "Dublul, un roman", al Arei Septilici? A luat premiul "Cuvintul" acum doi ani, cred, pentru debut. Ea este o discipola a lui Radu Petrescu si a scolii de la Tirgoviste. De altcineva nu mai stiu, in literatura romana, care sa fi urmat linia asta.
@ALS: Cu precizarea ca la Borges TOATE lucrurile sint (speculatii de, ipoteze de) nori, ”No habrá una sola cosa que no sea una nube”
RăspundețiȘtergerehttp://www.lyrikwelt.de/gedichte/borgesg4.htm
@ alexandru: bingo, EXACT la asta ma gindeam!
RăspundețiȘtergerecind toate lucrurile sint/devin nori, norii insisi nu mai pot fi decit niste... specula-tzii, nu? ;)
Şi ce senzaţie de înseninare cînd ajungi să înţelegi că totul e nor, la noi, pe Uqbar, y compris insisificarea.
RăspundețiȘtergerecaci 'lumea va fi tlon', da ;)
RăspundețiȘtergereDincolo de stilul emailat exista, cred eu , un infraplan simbolic mulat exact pe ceea ce spuneai tu-cosmos, cosmologie, mituri si scene antice- care te poate tine in priza, in masura in care esti un cititor pneumatic si iti place sa sondezi. asadar nu e chiar obositor, ci poate fi chiar incitant. Pentru o lectura altfel decat in cheie realista vezi Virgil Podoaba- Metamorfozele punctului, capitolul dedicat si pare-mi-se Manolescu prin cronicile de receptare. Ulterior si-a revizuit opiniile si vede si el un realism pur. Lasand la o parte simbolurile, povestea, asa taraganata cum zici ca e ea, mi se pare,oricum, ca merita. Romanul meu preferat din lit romana.
RăspundețiȘtergereAm citit cartea mai demult. Înainte ca Alex Ștefănescu să prezinte ”Tichia de mărgăritar”, la TV. Iar fraza reprodusă și de dvs.(”- vezi aerul? o întrebă. - nu, spuse ea, privind nedumerită împrejur. - eu îl văd... este aici, între noi doi, ca un zid de sticlă, cu neputinţă de trecut.”), frază pe care și eu o consider emblematică, nu mi-o pot închipui altfel, decât în redarea talentaților actori Irina Ivan și Lari Giorgescu, dirijați impecabil de bagheta invizibilă a distinsului critic!
RăspundețiȘtergereDar, probabil că sunt rău și nedrept, isn't it?
Dinu D. Nica