intermitenţele inimii

în volumul sodoma şi gomora - al patrulea din în căutarea timpului pierdut - există un fragment intitulat intermitenţele inimii. este unul dintre cele mai vechi texte din ciclu, proust chiar se gândea să intituleze întreg ciclul aşa.

m-am oprit de curând acestui fragment asupra lui datorită lui samuel beckett, care-l consideră, în cartea lui de eseuri asupra scriitorului francez, cel mai sublim pasaj scris poate vreodată de proust.

despre ce e vorba în acest scurt fragment?

este vorba despre a doua vizită pe care proust o face la balbec, staţiunea marină pe care o mai vizitase cu bunica lui. aici revede locurile, o aşteaptă pe mama lui şi se întâlneşte cu albertine.

ce e magnific?

păi este aici o concentrare a temelor întregului roman - îţi poţi face o idee despre proust doar din acest fragment.
de pildă, ideea memoriei involuntare care crează o nouă realitate. aici, bunica lui e moartă şi uitată. însă, odată ajuns din nou în vechea cameră de hotel, aplecându-se să se descheie la botină, eroul începe să plângă deodată. o vede pe bunica lui aevea – în memorie. pentru proust, este o nouă realitate, re-creată. iar aceasta este chiar realitatea "adevărată": adevărata realitate nu este emisă decât de spirit, este obiectul unei operaţii spirituale, iar noi nu cunoaştem cu adevărat decât ceea ce suntem obligaţi să recreem prin gândire, ceea ce ne ascunde viaţa de fiecare zi.

este reluată aici ideea impresiei ca opusă raţiunii (obişnuinţei): din impresii – unele dureroase şi de neînţeles – de desprinde adevărul: dacă acel puţin adevăr îl voi putea vreodată extrage, el nu va putea izvorî decât din ea /impresie/, cea atât de particulară, atât de spontană, şi care nu fusese nici trasată de inteligenţa mea, nici modificată sau atenuată de laşitatea mea, dar pe care moartea însăşi, brusca revelaţie a morţii, o săpase în mine precum un trăsnet, după un grafic supranatural, inuman, ca pe o brazdă dublă şi misterioasă.

totul este un construct al spiritului, al sufletului, al impresiei particulare şi spontane – realitatea, adevărul, viaţa, moartea, arta – operaţia ce trebuie mereu luată de la capăt, mai lungă, mai grea decât ridicarea pleoapei, şi care constă în a pune pe lucruri sufletul ce ne este familiar, în locul sufletului lor, care ne înspăimântă.

mi-a mai plăcut ce spune despre milă – pe care filozoful richard rorty o aşeza la temelia comportamentului public – mila deţine adevărul, mai mult decât conştiinţa durerii pe care o au cei care suferă, şi cărora le este ascunsă acea tristeţe a vieţii lor, pe care mila o vede, deznădăjduind. (mais peut-être est-ce elle qui est dans le vrai, plus que la conscience qu'ont de ces douleurs ceux qui les souffrent, et auxquels est cachée cette tristesse de leur vie, que la pitié, elle, voit, dont elle se désespère.)

iată şi finalul fragmentului, plin de poezie proustiană:

acolo unde nu văzusem, cu bunica, în luna august, decît frunze şi trunchiuri, erau acum meri înfloriţi, pină hăt departe, îmbrăcaţi ca de bal în veşminte nespus de somptuoase, dar cu picioarele în noroi şi fără să le pese că murdăresc cel mai minunat satin roz din cîte s-au văzut vreodată şi care strălucea în soare; îndărătul merilor, ca într-o stampă japoneză, se zărea orizontul îndepărtat al mării; dacă înălţăm capul spre a privi cerul printre flori, datorită cărora albastrul lui era înseninat, aproape violent, ele păreau a se îndepărta pentru a arăta adîncimea acestui paradis. sub azuriul lui, un vînt uşor, dar rece, mişca delicat buchetele îmbujorate. piţigoi albaştri veneau să se aşeze pe ramuri şi ţopăiau printre florile blînde, ca şi cum un amator de exotism şi de culoare ar fi creat în chip artificial această frumuseţe vie. dar ea te emoţiona pînă la lacrimi pentru că, oricît de departe ar fi'mers cu efectele de artă rafinată, simţeai că e naturală, că aceşti meri erau acolo, în mijlocul cîmpiei, ca nişte ţărani pe un drum din franţa. apoi razelor de soare le-au urmat dintr-o dată razele ploii; au vărgat întreaga zare, au strîns şirul de meri în reţeaua lor cenuşie. dar aceştia continuau să-şi înalţe frumuseţea lor înflorită şi roz, în vîntul îngheţat şi sub potopul care cădea: era o zi de primăvară. *(p.174-175)

traducerea în româneşte este din ediţia Marcel Proust, Sodoma şi Gomora, editura Univers, 1995, trad. Irina Mavrodin, p.147-174) - online aici.

_____________________________
* Là où je n'avais vu, avec ma grand'mère, au mois d'août, que les feuilles et comme l'emplacement des pommiers, à perte de vue ils étaient en pleine floraison, d'un luxe inouï, les pieds dans la boue et en toilette de bal, ne prenant pas de précautions pour ne pas gâter le plus merveilleux satin rose qu'on eût jamais vu et que faisait briller le soleil; l'horizon lointain de la mer fournissait aux pommiers comme un arrière-plan d'estampe japonaise; si je levais la tête pour regarder le ciel entre les fleurs, qui faisaient paraître son bleu rasséréné, presque violent, elles semblaient s'écarter pour montrer la profondeur de ce paradis. Sous cet azur, une brise légère mais froide faisait trembler légèrement les bouquets rougissants. Des mésanges bleues venaient se poser sur les branches et sautaient entre les fleurs, indulgentes, comme si c'eût été un amateur d'exotisme et de couleurs qui avait artificiellement créé cette beauté vivante. Mais elle touchait jusqu'aux larmes parce que, si loin qu'on allai dans ses effets d'art raffiné, on sentait qu'elle était naturelle, que ces pommiers étaient là en pleine campagne comme des paysans, sur une grande route de France. Puis aux rayons du soleil succédèrent subitement ceux de la pluie; ils zébrèrent tout l'horizon, enserrèrent la file des pommiers dans leur réseau gris. Mais ceux-ci continuaient à dresser leur beauté, fleurie et rose, dans le vent devenu glacial sous l'averse qui tombait: c'était une journée de printemps.