o autobiografie tragi-comică minunată

acestea nu sunt destăinuiri intime, ci un studiu social-istoric şi de moravuri, aşa că nu veţi afla nimic chiar dacă aţi plesni.

jumătate anilor optzeci a fost pentru noi ţara minunilor. pur şi simplu timpul aproape că nu mai exista. sau cel puţin lua forma unor segmente destul de scurte. dura de la o întîmplare la alta, se întrerupea şi trebuia s-o ia de la capăt. probabil că mergea undeva, dar aveam sentimentul că în cele din urmă tot îl vom ajunge şi, orice s-ar întâmpla, tot îl vom prinde. peste tot era aproape. nimeni nu se grăbea. treceam pe la cineva pentru o vizită scurtă şi plecam dimineaţa. încercaţi să faceţi aşa cevaastăzi. da. ultima generaţie fericită. nu exista un alibi mai bun decât realitatea. ne ascundea şi ne proteja ca cea mai duioasă mamă. (p.128-129)

demult n-am mai citit aşa o carte amuzantă dar şi serioasă, scrisă, culmea, de un scriitor polonez (pe la noi scriitorii polonezi nu sunt consumati - afara de sienkiewicz şi gombrowicz (tradus în mare, de acelaşi traducător, ion petrică), mai nimic!).

dacă m-am aşteptat la amintiri de intelectual, cu ani de şcoală pe brânci, cu dileme metafizice şi alte alea, am găsit în schimb un hippy polonez care vagabondează prin oraş cu autobuzul, cu trenul, care colindă locandele cele mai sordide, care doarme pe plajă, care e luat cu japca-n armată, care dezertează şi intră într-un lagăr disciplinar, unde, de-abia acolo prinde gustul lecturii - cortazar, bakunin, celine, erofeev, genet, beckett, kesey - şi al meditaţiei. şi mai ales e un tip care discută fără întrerupere. care se-apucă de scris dintr-o toană şi care scrie bine. are un bun simţ al lucrurilor, pe alocuri liric. dar un stil care te ia pe sus şi nu-ţi mai dă drumul.

cartea mi-a arătat că e mult mai mult adevăr în francheţea unui pierde vară decât al unui student cu ştaif.

câteva mostre:

- din când în când hoţul trebuie să se revolte. revolta este un subtitut al libertăţii. motivul poate fi oricare. (p.81)

- citeam istoria filozofiei ruse şi sovietice editată în 53. o carte foarte groasă. numeni nu se mira. acolo fiecare avea păsărica lui. când ai păsărica ta, timpul nu mai este atât de periculos. cărţile, dominoul, filozofia, laba, poveştile, caietele de poezii cu poezii din închisoare, loto-ul englez, ascuţirea cuţitului, culturismul - orice mod e bun. (p.82)

-în acea şcoală se stricau cărţile, pentru că dacă cineva avea ceva de învăţat, smulgea filele respective şi le lua acasă, ca să nu care prea mult. caiete nu erau, fiindcă toţi aveau încredere în memoria lor. (94)

- îmi luam modelele din literatura de proastă calitate, pentru că modelel din cea bună erau nespus de complicate şi total irealizabile în aşa-zisa viaţă cotidiană. (p.103)

- din momentul în care m-am aşezat (la scris), am scris necontenit până când m-a apucat somnul. a durat două săptămâni. exact atât cât a durat munca în fabrica de zahăr. habar n-aveam că e atât de uşor de scris o carte. când ne-am întors la varşovia am bătut la maşină tot caietul şi i-am dus dactilograma lui jarema. a luat-o, a citit-o şi a spus că va încerca să facă ceva cu ea, pentru că treaba merge şi-i place. (p.117)

- apăruse henry miller... mai mult ne distra decât ne excita. citeam cu pluszowy până la capăt. citea el o bucată şi ha ha. citeam eu o bucată şi hi hi. se pare că acestea mtrebuiau să fie cărţi serioase. ceva nu era în ordine sau eram noi idioţi. (p.125)

şi-aş tot continua, dar m-aş lungi nepermis de mult...

andrej stasiuk (foto), cum am devenit scriitor (încercare de autobiografie intelectuală), editura paralela 45, piteşti, 2003, 161 pag, traducere de ion petrică coperta de done stan

ps. o altă impresie, aici.