singura poveste despre care vreau să scriu aici din acest volum 6 al ediţiei este următoarea:
povestirea lui ibn al-mansur despre două fete
povestea mi s-a părut chiar postmodernă, căci acţiunea în sine - neîmplinirea unei iubiri din cauza unei "neînţelegeri" - nu e foarte importantă, ci felul cum e povestită. respectiv felul cum ibn al-mansur (povestitorul) ajunge la personaje, cum le cunoaşte, ce face, cum se reîntoarce la ele.
într-un cuvânt, emirul jobair o surprinde pe iubita sa, sett badr, "alintată" în pat de roaba sa, după baie. nicidecum mare lucru, dar emirului i se băgase mai demult în cap ideea legăturii lor, de când aflase că cele două îşi spuseseră la un moment dat acestea:
ca lăuntrurile mele./
dar stăpânul meu când vine,/
gheaţă-mi creşte pe sub piele./
dorul lui îmi stinge focul/
sub troiene mari şi grele.//
căci stăpâni-mi nu-i ca mine:/
ceea ce-i să fie tare,/
moale-i; iar ce-ar fi să fie/
dulce, vai, numai amar e;/
sărutarea-i e sălcie,/
bărbăţia-i neînstare. (p.99)
o scenă de gelozie transformată în "tragedie", dar povestitorul ibn al-mansur, evident, o rezolvă. e minunat felul cum devenim noi înşine povestitorul, cum ne implicăm noi înşine în jurul cuplului certat. cum intrăm în poveste "întâmplător" şi ce facem - călătorii, mijlociri, diplomaţii - astfel încât dragostea să fie până la urmă eliberată. şi încă ceva, povestitorul nu spune niciunde că cele două fete nu se "jucau" între ele într-un mod prea plăcut, ba chiar în poveste roaba va trebui să moară ca legătura celor doi îndrăgostiţi să se refacă.
şi nu ştiu de ce m-am gândit tot timpul la la prisonnière şi la albertine disparue din în căutarea timpului pierdut a lui marcel proust...
***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol. 6 (florile havuzului şi grădina snoavelor), ed. minerva, bpt, 1972, trad. h. grămescu, 345 p
coperta de anca vasilescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu