în doamna grasă, despre literatura pentru copii

am scris nu demult în revista studenţilor la litere, doamna grasă, despre literatura pentru copii, aici:

prima mea carte pentru copii a fost una teribil de groasă: basmele românilor a lui ispirescu. evident, nu ştiam să citesc, aşa că mâzgăleam ilustraţiile şi marginile albe ale paginilor. Le adnotam. nu erau cărţi „interactive” pe-atunci, aşa că-i parazitam postmodern pe clasici.
când am început să citesc, am prins drag de cărţile mari, cu planşe ilustrate color. nu conta, ce-i drept, scrisul; înţelegeam din ilustraţii. dar însemna că citeam. apoi au urmat benzile desenate, pifurile, rahanele şi unele cărţi nemţeşti, cu indieni şi cowboy.

evident, nu erau uitate volumele de buzunar cu poveşti nemuritoare citite-recitite-ferfeniţite, apoi un roman mărgica albastră, de o scriitoare poloneză, maria kruger, tare mă supăram de fiecare dată când mărgica albastră – simbol al planetei? – după ce ţinută în plamă pe tot parcursul romanului, făcea minuni de mai mare dragul, se topea pe ultimele pagini ca un bob de rouă...

acum ofertele livreşti pentru copii sunt impresionante, la concurenţă cu jocurile video şi internet. ţi-ţi trebuie o mulţime de strategii şi jocuri (şi bani) să-i mai convingi pe cei mici să citească mai mult de zece minute. şi dacă m-ar întreba cineva, da, aş începe cu literatura, pe care n-o înveţi niciunde, nici măcar la şcoală. cunoştinţe ţi se toarnă, slavă domnului, dar nu te învaţă nimeni să te gândeşti de ce spânul îl uzurpă pe harap alb, de ce se aliază acesta din urmă cu ochilă, de ce tiranicul împărat era tocmai roşu şi ce sunt de fapt banii din punguţa cocoşului... evident, toate sunt potriveli. sau nu.