mega-uau! saramago, marquez şi faulkner la un loc!

poate că e o lumină înlăuntrul oamenilor, poate e limpezime, poate că oamenii nu sunt făcuţi din întuneric, poate că certitudinile sunt o adiere înlăuntrul oamenilor şi poate că oamenii sunt certitudinile pe care le posedă.(p.159)

aşa spune unei femei un cufăr vorbitor, în cartea scriitorului portughez josé luís peixoto, de 26 de ani când a scris-o. despre o lume în care cuvintele nu sunt cuvinte, în care frazele curg pe făgaşul firesc al frazelor, fără să dea peste bolovani. despre o lume mitică. în care fiecare personaj e dus de destin, fără voie şi fără cuvinte. în care raţiune nu există, iar dacă există, e inversă.

nu Dumnezeu conduce lumea, ci diavolul; nu natura e supusă omului, ci omul se supune naturii; nu copiii se supun adulţilor, ci adulţii se supun copiilor; nu pietre sunt pe drum, ci stele, iar drumul e aura de întuneric din jurul lor; clipa nu e trecătoare, ci eternă; omul nu caută certitudinea profunzimii pe care n-o găseşte niciodată, ci certitudinea contingentului - iar toate acestea alcătuiesc, sub peniţa tăcută a autorului, o lume perfect coerentă.

soţia mea. m-a privit într-o zi în faţă. în seara aceea, acum un an şi ceva, l-am făcut pe fiul nostru şi am crezut că aşa îşi găseau oamenii perechea. venea cineva, de nicăieri, fără motiv să vină sau cu un motiv care nu era de înţeles, şi se oferea altei persoane, iar acelei persoane i se părea totul firesc, căci aşa făceau toţi oamenii ca să-şi găsească pe cineva, şi acela era momentul însemnat în care amândoi se dăruiau unul altuia pe viaţă, căci, începând cu acel moment însemnat, toată viaţa avea să fie aşa, firească, inexplicabilă şi grandioasă. ca n-am ştiut e că ceea ce într-o clipă înseamnă lumea întreagă, ei bine, nu va fi lumea întreagă pentru totdeauna. înainte să mă însor, oamenii de pe stradă o strigau târfă. hei, ce mai faci, târfă? o strigau curvă. ce mai face curva? după ce m-am însurat, au încetat să o mai strige târfă sau curvă. ce mai face soţia ta? şi se gândeau târfa, curva. ne-am căsătorit şi nevasta mea n-a mai plecat niciodată de pe munte. nu-i cunosc zâmbetul, mi l-am închipuit de atâtea ori şi de atât de mult timp mi-am pierdut speranţa să-l mai văd. nu-i cunosc atingerea mâinilor, poate e moale, poate e aspră, dar mi-am închipuit-o de atâtea ori! nu-i cunosc bucurie, oricât ar fi de ascunsă, de scurtă, şi de-atâta timp mi-am pierdut speranţa s-o mai văd. (p. 99-100)

un sat. câteva personaje, două generaţii. un păstor, un hangiu, o bucătăreasă, un tâmplar. doi siamezi, o prostituată oarbă, un uriaş, un bătrân, copii. şi universul în jurul lor şi în ei. gânduri şi fapte, câteva priviri. deloc vorbe...
nici o privire. de fapt privirea lui peixoto asupra lumii. ce nu ne va aparţine niciodată. dar pe care murim de curiozitate să o privim.

am retrăit admiraţia din '98-'99 când l-am descoperit pe saramago. norocoasă portugalia: după saramago, apare firesc, iată, josé luís peixoto. vine miercuri la festivalul internaţional de literatură.

josé luís peixoto (foto), nici o privire, editura polirom, iaşi, 2009, traducere de clarisa lima, 259 p
coperta de carmen parii

ps:
- traducerea clarisei lima mi s-a părut foarte bună
- coperta mi se pare super naşpa (dacă n-auzeam de autor, nu cumpăram cartea)
- altă opinie despre autor, aici
- blogul lui josé luís peixoto, aici.