herta müller şi intelectualii în lumina unei cărţi de andrei pleşu

afirmaţia hertei müller la conferinţa de la atheneul român - despre care am scris aici - a fript destul de repede conştiinţa anumitor intelectuali şi i-a făcut să ia atitudine: nicolae manolescu aici, gabriel liiceanu aici, andrei pleşu aici, mircea cărtărescu aici, alina mungiu-pippidi aici. m-au mirat aceste luări de atitudine, punându-mă pe gânduri. am căutat deci ajutor la exemplara carte de axiologie românească, minima moralia a lui andrei pleşu - şi el, de altfel, prezent în sala atheneului (era chiar în faţa mea).

ceea ce nu putem tolera e să spunem şi, mai cu seamă, să ni se spună că suntem moralmente precari, că suntem corupţi, necistitţi, discutabili din unghi etic. aceasta nu înseamnă că ne socotim, în toate episoadele vieţii noastre, ireproşabili, că nu ne cunoaştem căderile, turpitudinile, mizeria interioară. socotim însă că, orice am face şi orice am fi făcut, substanţa noastră fundamentală rămâne pozitivă, inalterabilă. (p.12)

nu discut dacă herta müller a avut sau nu dreptate, dacă aceşti distinşi intelectuali sau chiar poporul român a făcut rău acceptând pactul cu dictatura atâta amar de ani. însă îi recunosc hertei müller competenţa morală pe care andrei pleşu o descrie în minima moralia, adică acea competenţă morală căpătată exact în punctul în care e pe cale să fie pierdută. (p.19) sunt convins că şi în anii pe care i-a trăit în românia, au existat şi pentru herta müller căderi, turpitudini, mizerie interioară, însă ceea ce a făcut ea după aceea a fost că, prin scris, şi-a pus sub semnul întrebării propriul trecut - ceea ce majoritatea oamenilor din românia refuză încă să facă. ceea ce nu poţi spune, o poţi scrie, declară ea în discursul de la primirea nobelului. alţii au putut-o spune, octavian paler, de exemplu. şi lui i s-a iertat totul. însă să treci totul sub uitare, să te împaci iremediabil cu tine, să te linişteşti găsind explicaţii cum că aşa erau vremurile şi gata - mi se pare comoditate morală şi implicit, intelectuală.

în urmă cu cinci ani, am fost obligat să mă înscriu într-un partid în care nu credeam o iotă, ba mai mult, îl dispreţuiam, cu preţul locului de muncă (lefegiu la stat). m-am înscris, chiar dacă numai formal, însă de atunci am pe conştiinţă acel compromis pe care nu voi înceta să-l disec pentru a mă cunoaşte mai bine; ştiind şi c-aş fi putut face şi altfel, dar n-am făcut. refuzând, poate nu mi-aş fi pierdut slujba, refuzând, poate mi-aş fi pierdut-o şi ce-ar fi fost, aş fi căutat alt loc de muncă, aş fi fost o vreme şomer etc.  

natura morală se defineşte prin dimensiunea încrederii în posibilitatea perfecţionării de sine. pentru ea, totul e încă de făcut. (p.47)

există decizia: poţi decide, se mai spune în minima moralia, în mod liber, să fii agentul ordinii universale, colaboratorul ei (la scara mică - adaug eu - a unei dictaturi, de exemplu), sau să fii materia primă a ordinii universale, excrescenţa pe care ea o modelează, o aplatizează, o aduce la sine. (p.45)

există cele trei soluţii pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar, cu care se deschide jurnalul fericirii al lui nicolae steinhardt. 

etica e îndreptarul fiului risipitor, un îndreptar inactual pentru păcătosul nerecuperabil, şi inutil pentru fiul cuminte, rămas acasă. (p.57) se pare însă că mulţi intelectuali se consideră fii cuminţi, rămaşi acasă.

andrei pleşu, minima moralia (ediţia a doua), editura humanitas, bucureşti, 1994, 158 pagini
coperta de ioana dragomirescu mardare