eu, ca autor, vreau să evit complicitatea cu falsele certitudini

scurt interviu cu scriitorul o. nimigean

întrebarea 1:

am învăţat din romanul tău rădăcina de bucsau că, neînţelegând "raţiunile" pe termen lung ale lumii, asa cum Iov nu înţelege ceea ce i se întâmplă, nu-ţi rămâne decât să guşti din experienţele contingente ce ţi se oferă: de exemplu, să admiri rotirea unui uliu, să te rogi împreună cu mama de sărbătoarea Paştelui, dar şi să te desparţi de dragostea ta sau să suporţi suferinţa aproapelui. am înţeles altceva decât ce-ai vrut să spui?

o. nimigean: 

ia te uită, nu bănuiam că rădăcina de bucsau ar fi având o valenţă didactică! da' ce-s eu, rousseau?! ori poate "am învăţat" face trimitere la un scenariu initiatic? da' ce-s eu, maestru spiritual?!

dragoş, ştiu că nu ai avut de gând să mă încarci de responsabilităţi nepotrivite pentru umerii unui scriitor, am zis aşa, ca să trec peste un nu stiu ce solemn din formularea întrebării tale. oricum, nu am deţinut răspunsuri gata făcute când am scris, nu am certitudini nici acum. rămân sub un orizont al interogaţiei. cred că tensiunea "capilară" a romanului (folosesc termenul fără prea mare convingere) provine din confruntarea dintre apăsare şi graţie, în limbajul simonei weil. o gravitaţie rea, anihilanta, determinata şi social, şi lăuntric, e anulată (prea radical: diminuată) de amănunte cvasirevelatorii. personajul accede - sau are el senzaţia că accede - la pragul mistic al conştiinţei (citeste "mistic" în accepţia kierkegaardiană) "în paşi de haiku", vorba lui chris tănăsescu de pe clapeta cărţii.

e posibil să fie şi aşa cum zici, adică liviu să se resemneze uneori hedonist, degustând, mulţumindu-se cu bucuriile mîrunte. totuşi, "experienţele contingente" pe care le enumeri, rotirea uliului, rugăciunea, despărţirea, proximitatea suferinţei, aparţin unei scale diferite de cea a plăcerii. fiindcă tot am apelat la simone weil, respectivele experienţe ilustrează paradoxul nenorocirii. abia acum e de acceptat - cum grano salis - comparaţia cu Iov. nevasta îl intărâtă pe Iov: "blestemă numele lui Dumnezeu şi mori!", Iov refuză blestemul, încărcând nenorocirea de duh. ceva asemănător, la o scara mult mai modestă, se petrece şi cu liviu, care caută - uneori nespus de naiv - rostul duhovnicesc al nenorocirii.

întrebarea 2:  

tel quel: "literatura este plină de oameni care de fapt nu ştiu ce să spună, dar resimt cu putere nevoia de a scrie." tu, ca autor, ce vrei să spui?

o. nimigean: 

ceea ce marxizanţii (şi maoiştii) telquelişti rosteau ca o ironie (sau mă înşel? n-am descoperit contextul), conotând probabil haosul din mintea scriitorilor neangajaţi ideologic, poate fi "răstălmăcit" din perspectiva ontologiei fundamentale ca un elogiu al căutării, interogaţiei, ascultării limbii - Die Sprache spricht. l-am regăsi astfel şi pe Socrate, care ştia că nu ştie nimic. pe mine mă indispun atotştiutorii, ei blochează întotdeauna discursul într-o ideologie, sunt castratori şi, în fond, stupizi. ei nu caută, ei au găsit. ei nu negociază, ei decretează. ei nu ascultă limba decât ca să o cenzureze. pentru că ei nu ştiu ca nu ştiu.

revenind la întrebarea ta, eu, ca autor, vreau să evit complicitatea cu falsele certitudini. vreau sa ajung cit mai aproape de bietele, induioşătoarele, straniile, euforicele sau teribilele noastre adevăruri. sperând ca prin ele sa răzbată ceva din adevărul pur şi simplu. cum spuseşi? vast program?

întrebarea 3: 

vorbeşti în carte despre "certitudinea încărcată de interogaţii latente". este aceasta un blestem sau o binecuvantare?

o. nimigean: 

sintagma sintetizează, am impresia, cele afirmate mai sus. e vorba de certitudinea non-ideologică, certitudinea nedefinitivă, dacă accepţi formula, o certitudine care se rafinează prin punerea ei la indoială. sa ne amintim de karl popper, de metoda lui: prima grijă - rezum spusele sale - când am articulat o teorie este nu să o apăr, ci să o contrazic.

întrebarea 4 (din chestionarul lui proust):

care sunt eroii tai preferaţi din viaţa reala?

o. nimigean:

viaţa reală... viaţa ireală cum o fi? irealitatea imediată nu ţi se pare mai reală decât realitatea imediată? dau un exemplu din lumea scriitoricească, dar cu bătaie peste toată realitatea (şi irealitatea) autohtonă: Paul Goma. bine, el e un om normal, asta a apărat şi apără, normalitatea, însă printre securişti, căldicei şi spălaţi pe creier normalitatea sa capătă o aliură herculeană. de Hercule curăţând grajdurile lui Augias.

alte interviuri cu scriitori aici.