noii huligani

m-aştept să fiu întâmpinat cu reticenţă abordând acest al doilea roman - după soni - al lui andrei ruse, pentru că se ocupă cu chestiunea "anti-socială şi oripilantă" numită Drog - verde, amfetamine, timbre, mdma, ketamină. am înţeles că s-au mai scris romane despre droguri, pe urmele - evident - ale beatnicilor (cel mai frumos fiind, după mine, prânzul dezgolit al lui burroughs). 

dar oricum ar fi, ceea ce apreciez cărţii este faptul că vorbeşte despre lucrurile care odinioară, în adolescenţă, ne aprind tuturor minţile -  noianul acela de gânduri subversive, revolte, planuri de răsturnare a societăţii putrede şi salvarea ei, libertatea individuală totală. doar prin irealitatea drogului, nişte personaje mai pot vorbi azi despre toate acestea fără să pară ridicole. şi de aici tinereţea romanului.

subiectul seamănă oarecum cu cel din romanul precedent, este despre un om - un poliţist - care începe să vadă altfel lucrurile - bucureştiul, infractorii -, să simtă altfel pulsul lumii şi al propriei vieţi. datorită drogului şi drogaţilor pe care-i întâlneşte. ceea ce nu mi-a plăcut este chiar personajul principal, artificial şi neverosimil, mai ales în primul capitol. mi-au plăcut în schimb toate personajele secundare - dilări şi drogaţi, sunt toţi proaspeţi şi vii, ca bufonii şi nebunii care în piesele shakesperiene, singurii, puteau spune în faţă adevărul.

două scene m-au sedus cu-adevărat: cea în care eroul zboară peste parcul crângaşi şi cea  în care tot el călăreşte, ca bastian pe falkor, pe magheru, şarpele creaţiei.

mi-am continuat drumul rotindu-mă în aer ca un nebun, ca peter pan. uneori mai încetineam ca să ating cu vârgul degetelor de la picioare blocurile. cimentul era încins, mă gâdila. 

mulţi îşi preparau micul dejun, unii se uitau la tv, alţii se pregăteau să meargă la muncă. mai erau şi-ăia care abia se întorceau acasă, mahmuri şi sparţi.

a fost un moment în care mi-am întors privirea , un punct în care ajunsesem de unde se vedea tot bucureştiul. şi era linişte, nimic nu se-auzea aici. aveam impresia că lumea-i perfectă. oamenii abia se vedeau, mai mult îi bănuiam, îi inventam, le dădeam nume obişnuite, le cumpăram haine, electrocasnice, le alegeam chiar şi animale de casă, locuri preferate în care să meargă... manevram destine, la fel ca dumnezeu. cel puţin unul preocupat de soarta creaţiilor sale, ar fi spus ana, dacă era lângă mine. dar ăsta era unul dintre puţinele vise în care vroiam să fiu singur.

am stat acolo, în levitaţie, minute bune. am fumat o ţigară şi m-am pierdut în tripul cu dumnezeu, m-am gândit că trebuie să fie al naibii de mare şi să aibă un simţ al umorului exagerat. asta dacă lumea se vede de sus ca-n mintea mea.

pot spune că autorul e un "huligan" de tip nou, ce urcă strada în proză (şi nu coboară proza în stradă) şi scurtcircuitează "autonomia esteticului", bătrâncioşia metaforei, artificialul livrescului. e bine, e rău, sau e dincolo de acestea?

şi că tot suntem la capitolul cu ok-urile, să zicem că ok, drogaţii sunt periculoşi pentru societate pentru că ajung depepndenţi şi sunt uneori capabili să facă orice pentru doza lor. la fel de bine şi jegoşii cărora le zboară hormonii în toto corpul şi lovesc o femeie şi-o violează, îi rup hainele şi orice demnitate, dau în ea ca-ntr-un sac, până se linişteşte, apoi îşi scot pula, nespălată de cine ştie când, şi şi-o freacă de ele şi şi-o bagă în ele, e tot o plăcere. ce-aş prefera? corina să ajungă acasă fumată sau violată?

ilegale sunt amândouă, dar amândouă se întâmplă. pentru că legea pedepseşte, nu previne. legea fute, nu repară. legea nu rezolvă, legea rupe un om în paişpe.

andrei ruse, dilăr pentru o zi, editura polirom, iaşi, 2011, 304 pagini


blogul autorului aici.