când am citit-o prima oară - la 19 ani, apucându-mă de integrala cehov - stepa mi s-a părut plictisitoare. erau nişte întâmplări ale unui puşti, care, în drumul său spre şcoala depărtată, trece prin stepă şi ia aminte de ce-i în jur. însă acum, când peste mine au trecut ceva ani - am depăşit, de pildă, vârsta la care cehov a scris-o, adică 28 de ani - nu ştiu de ce mi-a plăcut atât. toată. poate pentru că am citit-o în spital, păzind-o pe mama. poate pentru că sunt ochii unui copil cei care văd stepa. poate că e o curiozitate nestăvilită şi inocenţă multă. poate pentru că nuvela e autobiografică (printre puţinele).
şi nu am chef să scriu aici despre reuşitele tehnice ale nuvelei, analizate de criticii literari ai vremii - trecute sau prezente - ci vreau să copiez doar aici un fragment care, pe scaunul de spital, mi-a pătruns ca o săgeată în inimă, descoperindu-mi, prin impresiile copilului egoruşka, o intuiţie fundamentală, teama noastră faţă de întinderea lumii.
totul i se părea sălbatic şi înspăimântător: şi oamenii aceia, şi umbrele din jurul focului, şi baloturile negre, şi fulgerele ce scăpărau întruna în depărtare. era îngrozit şi, în deznădejdea lui, se întreba prin ce întâmplare nimerise pe locurile acestea necunoscute, în mijlocul unor mujici aşa de răi. pe unde or fi acum unchiul, părintele hristofor şi deniska? de ce întârzie atâta? nu cumva or fi uitat de el? gândul că l-au uitat şi l-au lăsat în voia soartei îl înfioră, şi-l cuprinse o spaimă atât de cumplită, încât de câteva ori îi veni să sară din căruţă şi s-o ia la goană îndărăt, acasă. li nu se răzgândi decât când ăşi aduse aminte de crucile înnegrite şi triste pe lângă care trebuia să treacă, şi de fulgerele care scăpărau în depărtare... nu se simţea mai uşurat decât atunci când striga în şoaptă: "mamă, mamă!..." (p.311)
mă gândesc că acesta e rostul artei - să-l ajute pe celălalt în "interpretarea" lumii prin sensibilitate. că aceasta ar trebui să fie proba de foc a unei adevărate capodopere.
anton pavlovici cehov, stepa, în opere, vol. 4 (criză de nervi, stepa, o poveste banală şi alte povestiri) (Полное собрание сочинений), editura univers, 1995, p. 135-141, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma
nuvela poate fi găsită în antologia de aici.
ilustraţiile aparţin unei ediţii ruseşti, de aici şi aici.
Dragoş, de aceea îl şi iubim pe Cehov, pentru că a dat glas unor simţiri pe care le-am avut şi le avem cu toţii, dar nu ne pricepem nici să le exprimăm, nici să le interpretăm.
RăspundețiȘtergereAi ales un fragment minunat.
Imi pare rău că nu am măcar atât talent literar cât să pot descrie artistic cum e să strigi în şoaptă: "mamă, mamă !" când ea nu mai e...