motto:
povestitorul este chipul sub care cel drept se întâlnește pe sine.
 |
walter benjamin iluminări (illuminationen) editura univers, bucurești, 2000 traducere de catrinel pleșu 344 de pagini broşate coperta de done stan |
care sunt, după, walter benjamin, caracteristicile povestirii?
mai întâi el distinge povestirea de roman, apelând la criteriul cronologic/cultural. astfel, povestirea apare din povestea orală, iar rațiunea sa de a fi, ce se păstrează până în epoca modernă, este aceea de a transmite din experiența oamenilor (de aproape sau de departe) cu un scop folositor - “o învățătură morală, un sfat practic, un proverb sau o regulă de purtare” – o Povață, adică o sugestie vizavi de o situație. o Înțelepciune.
apoi, o altă caracteristică a povestirii este conservarea înțelesurilor și multitudinea explicațiilor/interpretărilor posibile. povestirea trebuie să fie seacă, „asemenea acelor boabe de grâu care au stat închise ermetic secole de-a rândul în încăperile piramidelor și și-au păstrat puterile germinative până în ziua de astăzi.” (p.328)
iată și alte caracteristici ale povestirii, pe parcursul eseului:
a treia este prezența morții, ca element al eternității. benjamin citează pe paul valery: „s-ar zice că declinul ideii de eternitate coincide cu o aversiune crescândă față de orice muncă de durată”. moartea avea înainte o forță mare de sugestie, dar acum nu mai este prezentă în conștiința comună. dar, „abia la cei ce trag să moară vedem cum ia o formă transmisibilă nu numai cunoașterea sau înțelepciunea omului, ci, mai ales, conținutul însuși al vieții lui, adică materia din care sunt făcute povestirile.” (p.330)
a patra este istoria, iar aici povestitorul trebuie să fie un cronicar, să înregistreze, și nu să comenteze și să explice faptele istorice despre care scrie.
a cincea constă în întrebarea cititorului de după finalul povestirii: și mai departe ce s-a întâmplat? dacă în roman, problema finală este sensul vieții – aici benjamin citează din educația sentimentală –, povestirea nu-și propune un final unic.
a șasea este aura mistică cu care povestitorul își înfășoară creația. și aici, din nou, walter banjamin îi dă cuvântul lui valery: „observația artistului poate atinge profunzimi aproape mistice. obiectele asupra cărora se oprește își pierd numele. lumina și umbra își dobândesc existența și valoarea de la anumite acorduri care se stabilesc între sufletul, ochiul și mâna cuiva care a fost născut pentru a le percepe și a le evoca în sinea sa.” (ap. pag. 340)
romanul se rupe de povestire. o dată, prin dependența față de carte (renunțarea la oralitate); a doua, prin nedumerirea autorului față de experiență (renunțarea la Înțelepciune). de exemplu, în don quijote, noblețea spiritului, îndrăzneala, generozitatea sunt lipsite de noimă, nu mai reprezintă un izvor de înțelepciune, ci e doar un prilej de ironie.
ce se întâmplă astăzi, când domină un alt tip de comunicare? în ce fel afectează Informația genul literar?îl afectează în mod grav, căci ea impune Realitatea Imediată. (fondatorul „le figaro” spunea că pe cititorii lui, un incendiu într-un pod din cartierul latin e mai important decât o revoluție la madrid.) povestirea nu îndeplinește această condiție a verificabilității imediate și a explicațiilor aferente.
de fapt, eseul lui benjamin este prilejuit de un autor rus, nikolai leskov (1831-1895), care, după părerea criticului german, scrie povestiri adevărate. însuși lev tolstoi se miră, în legătură cu acest autor rus: este surprinzător că dostoievski este atât de citit... dar nu pot să înțeleg de ce nu se înâmplă la fel cu leskov. este un autor care spune adevărul. (ap. pag.329)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu