mi-am pierdut oare idealurile?

un suflet se măsoară după dimensiunea dorinţelor lui, aşa cum de departe judeci catedralele după înălţimea clopotniţelor, spunea flaubert. și tot el, în educația sentimentală introducea ca instrument al măsurării unei vieți reușite (sau nu) - idealul tinereții. 

tocmai am 37 de ani. și mă chinui să mi-amintesc care mi-era idealul de tinerețe?

- la școală, mă desenam un medic dentist cu bărbuță și halat alb.
- pe la 16 ani, mă vedeam un medic psihiatru, un fel de freud c-o bibliotecă plină de tratate în spate, ușor nebun de la pacienții tratați...

- inspirat de eliade, mă închipuiam ucenic într-o mânăstire budistă, rugându-mă pentru propria-mi salvare.

- mai târziu, mă vedeam filolog, specialist de talie mondială în eugen ionescu, pe care-l adoram în primii ani de facultate... 

și nu mai știu.

apoi m-am angajat.

am devenit om al muncii. și n-am mai avut timp să mă gândesc la idealuri. 

ba nu. odată, parcă m-am imaginat aievea într-un roman de fitzgerald, cei frumoși și blestemați: m-am văzut într-un palton scump cu guler de blană coborând dintr-o limuzină pe o stradă din new york... mi-era etalonul bunăstării și al fericirii.

acum, la 37 de ani, mărturisesc că nu-mi mai știu idealul. mărturisesc că destinația mi-e încă departe, în ceață.

am devenit însă mai atent la drum. la oamenii ieșiți în cale, la peisajele dimprejur. la pași. la umbre. la lumini.

poate aștept. poate aștept să mi se-ntâmple vreo minune mai târziu, ca generalului klavdi alexandriovici komarovski-echappard de bioncourt din microromanul lui bulgakov, roman teatral.

voi vă mai știți idealul?

georges seurat, la scăldat la asnières