„cântul lui ahile“ de madeline miller

un roman necrezut de captivant

madeline miller 
 cântul lui ahile
 (the song of achilles) 
 editura polirom, iași, 2013
 traducere (excelentă) de ioana filat 
 312 pagini broșate
 coperta de laurențiu midvichi

cartea asta am sorbit-o ca pe-o ambrozie, deși am început-o cu rezerve: nu sunt un fan al iliadei, prefer de zece de ori odiseea. dar surpriză!

războiul troian e cuprins doar în 9 capitole din 33. restul e povestea lui patroclu, eroul soț al semizeului ahile, personaj neimportant în iliada, în afara prilejului de tânguire a marelui ahile, dar și prilej de ucidere a lui troianului hector. 

avem deci povestea lui patroclu, copilăria lui tinerețea în legendarele tărâmuri grecești. mai toate, alături de dragostea sa, tânărul frumos și viteaz ahile, fiul lui peleu și al nereidei thetis. tărâmuri de legendă, perfect plauzibile (și) pentru un cititor al secolului 21. ei bine, în lumea asta reînviată, șade tot farmecul cărții: psihologia personajului patroclu, dialogul său interior așa de reușit, încât te face să te simți acolo, atunci. 

altfel spus, madeline miller m-a dus acolo, în legende, alături de eroi și semizei, în cetatea lui peleu, în codrii centaurului chiron, în lycomedia sau în anatolia troiană. m-a făcut să mă identific cu bunătatea lui patroclu, să-i simt dragostea față de ahile, să particip la războiul troian. pentru că m-am simțit, ca cititor, actor pe scena mitologică, cum nici chiar homer, cu geniul lui, nu m-a făcut să simt. e clar pentru mine, asta a reușit scriitoarea: să mă facă să simt aievea.

să te bălăcești alături de ahile nu e chiar puțin lucru:

Era tot mai cald și ne adăposteam la răcoarea răului, în apa care desena bolți de lumină când ne bălăceam și ne azvârleam. Pietrele de pe fund erau reci și acoperite de mușchi, alunecându-mi sub degetele de la picoare când îmi făceam loc spre adânc. Țipam de speriam peștii, care fugeau spre adăposturile lor nămoloase sau spre apele mai liniștite dinspre gura râului. Se sfârșise cu dezghețul sloiurilor purtate de apele iuți; pluteam pe spate, lăsându-mă purtat de curentul leneș. Îmi plăcea să simt soarele pe pântece și adâncurile reci ale râului sub mine. Ahile plutea alături sau înota, fără să se lase tras de curgerea alene a apelor râului. (p.85)

coperta ediției americane

la fel, să te culci cu ahile:

Am întins mâna, găsindu-i locașul plăcerii. A închis ochii. Era un ritm anume care-i plăcea, îl simțeam - răsuflarea întretăiată, dorul. Degetele mi se mișcau fără odihnă, călăuzindu-se după suflarea tot mai iute. Pleoapele lui aveau culoarea cerului în zori, mirosea ca pământul după ploaie. Gura i se căscă într-u strigăt mut - atât de încleștați eram, că i-am simțit țâșnirea cladă pe piele. Se cutremură și rămaserăm nemișcați. (p.88) 

iar să lupți la troia, e epopeic:

Lumea întreagă se face țăndări. Carul zvâcnește în aer și caii nechează ascuțit. Sunt azvârlit în aer și mă izbesc cu capul de pământ. Coiful îmi cade pe ochi și-l ridic cu mâna. Văd caii noștri, cu hamurile încâlcite, unul a căzut, străpuns de o lance. Nu-l văd nicăieri pe Automedon. / Sarpedon vine din depărtare, carul lui se năpustește neabătut spre mine. N-am vreme să fug, rămân să-i țin piept. Îmi ridic lancea ținând-o de parc-ar fi un șarpe cu care vreau să-l gâtui. Mi-l închipui pe Ahile făcând la fel, bine înfipt pe picioare, cu mușchii spatelui noduroși. El ar zări sau ar face o gaură în platoșa de nepătruns. Însă eu nu sunt Ahile. (p.272)

madeline miller a luat anul trecut premiul orange pentru ficțiune, cel mai mare premium pentru scriitoare de limbă engleză (din păcate, a fost ultimul premiu, orange retrăgându-se ca sponsor). profesoară de studii clasice, popularizatoare de texte clasice, reușește cu un asemenea subiect să scrie un best seller. de o certă valoare literară, după părerea mea.

madeline miller, sursa