unde fugim din românia?

am vorbit ieri cu un prieten. spunea şi el că s-a săturat. că ar pleca. l-am întrebat: "unde?" a trebuit să admită că nu ştie exact "unde".

în realitate fuga asta nu presupune că ştim noi locul, tara, poporul ăla minunat spre care tindem. în fapt, fugim pentru a fugi. fuga în sine devine un soi de împlinire, de sens. ne vom amăgi că am reuşit. că am fugit! vom fi foarte dispuşi să nu vedem mizeriile de acolo, din ţara în care am fugit, pentru că vom avea nevoie să ne justificăm, la nesfârşit, fuga. ne vom strădui să vedem doar ceea ce merge bine acolo. şi vom vedea. 

ne va reuşi. ne va reuşi ceea ce aici nu ne iese. practic, fugim de incapacitatea noastră, ba chiar de indisponibilitatea noastră cronică de a mai vedea dacă şi aici (mai) e ceva de plăcut. 

în schimb, vom fi mai îngăduitori faţă de aberaţiile ţării de adopţie, pentru că este insuportabil să accepţi, de fapt, că tocmai de acele aberaţii (sau de variante ale lor) ai fugit din propria ţară. asa că vom mitiza fuga noastră. o vom umple de sens.

dar undeva, în sinea noastră, vom şti mereu că a fost doar o fugă. poate că, într-adevăr, uneori asta chiar este singura soluţie. ultima. 

să fim oneşti, însă: cînd ne privim în oglindă, chiar putem spune că le-am epuizat pe toate celelalte?

aserţiune de silviu dancu