2 aprilie 2016

„lupta mea. cartea întâi“ de karl ove knausgård

karl ove knausgård
lupta mea, I: moartea unui tată
(min kamp. første bok)
editura litera, bucurești, 2015
traducere de ioana-andreea mureșan
 511 pagini legate
 coperta de andreea apostol
o saga interioară

m-am bucurat când am văzut că apare și la noi, acest roman uriaș, în șase volume, care mă uimise în ediția franțuzească de la folio gallimard.

e un roman destul de greu, ți se ia la un moment dat să trăiești alături de autor - căci personajul este autobiografic - însă tocmai acesta este meritul cărții, pe lângă sinceritatea debordantă - ce încă-i mai poate oripila pe mulți - că TE AFLI ACOLO, alături tot timpul cu autorul, că trăiești practic cu karl ove knausgård.

pe 500 de pagini, autorul alege felii din viață și le descrie, le amestecă pe unele ca pe cărțile de joc, astfel încât să-și dea seama de propria viață. căci aceasta este de fapt lupta sa, pe care și-o clarifică în volumul 2:

Viața pe care o duceam nu era a mea. Încercam să mi-o apropriez, aceasta era lupta mea, căci îmi doream să reușesc, dar dădeam greș, dorința de altceva distrugea constant tot ce făceam. (lupta mea, cartea a doua, trad. simina răchițeanu, p. 81)

ceea ce urlă din paginile cărții este mirarea. autorul se miră de experiențele lui, de viața sa așa cum a reținut-o memoria. mii de gesturi dintre cele mai banale, de la felul mersului pe stradă și până la obiceiurile de căcare sunt reluate aici, cu descrieri nude, ce-l surprind pe autorul însuși și deci pe noi. el (cel din memorie) este lumea, mirarea sa este în fața lumii. dar el, el unde e?

Totul a devenit rațiune, chiar și trupurile noastre nu mai sunt trupuri, ci idei despre trupuri, sălășluind în cerul de imagini și reprezentări din noi și de deasupra noastră, unde este trăită o parte tot mai mare a vieții noastre. Granițele a ceea ce nu ne vorbește - ininteligibilul - au fost eliminate. (p.264)

karl ove knausgård a fost comparat cu proust, însă proust caută resorturi, asemănări și le găsește de fiecare dată. însă karl ove knausgård nu găsește nimic - sau cel puțin până acolo unde am citit eu: el zice: iată ce făceam eu, ce ce vedeam atunci! dar nu eram eu acela în totalitatea mea, căci mai era o parte din mine acolo, în afara celui care făcea, era acela care dorea altceva.

Singurul lucru pe care l-am învățat în viață e să îndur, să nu pun niciodată întrebări despre lucrurile astea și să purific dorința, tânjirea care se naște din el în scris. Nu îmi dau seama de unde vine acest ideal, și, când îl văd acum, negru pe alb, în fața mea, pare aproape pervers: de ce datoria înaintea fericirii? Întrebarea despre fericire e banală, dar nu și cea care decurge din ea, cea despre sens. Mi se umplu ochii de lacrimi când mă uit la o pictură, dar nu când mă uit la copiii mei. Asta nu înseamnă că nu-mi sunt dragi, căci îmi sunt, din toată inima, ci înseamnă că sensul pe care ei îl conferă nu poate umple o viață. Cel puțin, nu pe a mea. (pp. 45-46)

în acest prim tom, printre câteva fragmente despre perioada când chiar scrie această carte (în care e părinte cu 3 copii, însă dorește să aibă timp să fie și scriitor), karl ove knausgård rememorează viața sa de adolescent orgolios și mândru, însă introvertit și asocial. vrea să fie muzician, însă se ratează, e cu o fată, însă râvnește la alta, vrea să rămână acasă, dar pleacă să locuiască în altă parte.

în a doua parte - oarecum în continuarea copilăriei - ne descrie ce-a făcut el când a i-a murit tatăl în alcool și mizerie: a făcut curățenie în casa unde acesta murise! datoria sa de fiu i-a rămas necunoscută, căci nu dorea să plângă, însă, involuntar, o făcea.

Toate acestea se derulau în interiorul meu în timp ce coboram, toate mă făcură să fiu conștient de lucrurile care mă înconjurau, însă doar la suprafață, doar în doar în stratul cel mai din afară, fiindcă tata era mort, și durerea ce apăruse în mine se infiltra în tot ce gândeam și simțeam, forțând parcă suprafața. (p.489)

alte impresii despre volum: la ema (dezamăgită), răzvan van firescu, albă ca zăpada, dana dumitru, bookhub, anca spiridon (cărțile tinerilor).

karl ove knausgård (dreapta) si fratele său (sursa)
cele șase volume ale romanului sursa

karl ove knausgård adolescent

sursa

7 comentarii:

  1. totusi, n-am inteles daca ti-a placut ori ba....

    RăspundețiȘtergere
  2. Domnule Dragos, cu tot respectul pentru excelentul dvs. blog literar (si nu numai), eu, personal, inclin sa cred ca autorii scandinavi contemporani au inventat (oarecum in traditia lui Thomas Mann, dar, acolo, era cu totul alta chestie), un nou gen prozastic: pelteaua la metru si la Kil. Cu care lupta mea ar fi, oricum, pierduta...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. mulțumesc de comentariu, e foarte mișto. un fel de tânăr și neliniștit literar.
      chiar karl ove knausgård o recunoaște în volumul 2 (e-adevărat, alintându-se): "tu poți povesti cum ai fost la toaletă pe 20 de pagini, ținându-ți cititorii cu sufletul la gură" (pp. 147-148).

      Ștergere
  3. Multumesc, domnule Dragos. Dar imi permit sa cred ca nici Tolstoi (cu care iarasi e o alta chestie) nu putea sa tina pe nimeni, pret de 20 de pagini, sa nu mearga la toaleta. Cu atit mai putin, a bout de souffle. Ei, dar parca nu despre asta era vorba...

    RăspundețiȘtergere
  4. Am citit doar primul volum; dupa mine, ar fi putut fi o carte mare daca ar fi taiat vreo 100-150 de pagini de umplutura.

    RăspundețiȘtergere
  5. Knausgard e dovada vie a faptului ca literatura proustiana nici a murit, nici nu s-a predat... :)
    Se stie la cuvinte Knausgard. Sa citesti 900 de pagini de memorii banale si sa nu te plictisesti nu e chiar de ici-colo.

    Este adevarat ca putea sa fie mai condensat dar, pana la urma, tocmai in obsesia asta a sa de a dezvolta si povesti in detaliu tot ce-si aduce aminte il face bun.

    Nu inteleg comparatiile de mai sus cu Thomas Mann si Tolstoi. E o diferenta enorma intre cei trei, indiferent de-s luati la un loc sau separat.

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...