20 martie 2018

„visul unui om ridicol“ de feodor mihailovici dostoievski

feodor mihailovici
dostoievski
 visul unui om ridicol
(cон смешного человека)
în jurnal de scriitor, vol.2
 editura polirom, iași, 2006
 traducere de adriana nicoară,
 marina vraciu, leonte ivanov
 și emil iordache
20 pagini (pp. 388-408) broșate
o excelentă scurtă târzie povestire fantastică

aflată printre articolele publicate de dostoievski în foileton sub titlul de jurnal de scriitor și apărută în 1877 - între apariția romanelor adolescentul și frații karamazov - este o povestire romantic-idealistă, pe aproape 20 de pagini (format de buzunar).

„Idealismul meu este mai real decât al domniilor lor... Cu realismul lor nu poți explica nici a suta parte din faptele reale, întâmplate cu adevărat“ - scria într-o scrisoare dostoievski în 1868. și chiar acest instrument, idealismul, îl folosește în această povestire.

scrisă la persoana întâi, este povestea unui om nefericit. după multă suferință din pricina celorlalți, care râd de el, considerându-l ridicol, acest om ajunge un blazat, gândind că indiferent ce i se întâmplă, „îi e totuna“. până la urmă, decide să se sinucidă, gândindu-se că o dată cu el piere și lumea cea crudă și nedreaptă.

doar că, în seara în care se decide să se sinucidă, întâlnește pe stradă o fetiță ce-i cere ajutorul iar el se trage într-o parte. doar că mila și conștiința de după aceea îi trezesc instinctele umane, și nu se sinucide. în schimb adoarme și are un vis:

un vis cu ridicat din mormânt, cu o călătorie prin spații către alte planete, cu stea și cu o planetă similară pământului, unde ia parte la evoluția istorică a civilizației, în care cea mai importantă etapă e vârsta de aur, de început, a paradisului. vârstă ce, încet, se corupe până ajunge ca cea de azi.

și în acest vis, i se revelează omului nostru adevărul:
Pentru că am văzut adevărul, l-am văzut și știu că oamenii pot fi minunați și fericiți fără să-șipiardă capacitatea de a trăi pe pământ. Nu vreau și nu pot să cred că răul este starea firească a oamenilor. Iar ei nu fac decât să râdă de această credință a mea. (p. 407)
Principalul e să-iubești pe ceilalți așa cum te iubești pe tine însuți și asta-i tot, nu-ți mai trebuie nimic: imediat ai afla cum să-ți clădești raiul. (p. 408)

  1. mi-a plăcut mult - din vis - tenebroasa ieșire din mormânt a eroului, ca și călătoria sa spațială cu însoțitorul misterios (o fi fost vergiliu?) ideea vârstei de aur corupte mai apoi o mai regăsisem în insula  fericiților a lui august strindberg. și-mi 
  2. și mi-a mai plăcut obstinația lui dostoievski de a construi personaje care să rostească idealisme - inspirate (după cum el însuși spunea despre prințul mîșkin) de la isus și de la don quijote.
  3. și mi-a mai plăcut finalul povestirii, de doar un rând - acela că omul nostru se va întoarce la fetiță s-o găsească.  


despre o altă povestire al lui dostoievski - o întâmplare penibilă - aici.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...