Proiecte editoriale româneşti, deci neterminate

M-am bucurat ca, după falimentul editurii Univers - cea mai bună editură de literatură străină pe care a avut-o România - unele proiecte au fost preluate de alte edituri.

De pildă, seria Kundera, de Humanitas, iar altele - Salinger, Orwell, Fowles, Saramago (însă fără minunata traducătoare Mioara Caragea), Gombrowicz - de Polirom sau Rao. Alte edituri au preluat, într-o formă sau alta, politica editorială a defunctei - Opere XX, Proza XX, XXI, Clasicii modernitatii etc. Nimic condamnabil, ba chiar o încântare pentru iubitorii beletristicii.

Au fost însă abandonate serii de autor şi colecţii, excelente pentru tineretul obişnuit cu Palahniuk sau McEwan dar neobisnuiţi cu Cehov, Balzac sau Poe.

Unii dintre cei care au început colecţiile, specialişti în scriitori, au murit: Jean Livescu nu a terminat ediţia Goethe; Anda Ion, pe cea Balzac; Emil Iordache, pe cea Gogol - Dumnezeu sa-i onoreze cum n-am făcut-o noi. Ediţia Thomas Mann s-a întrerupt, a preluat-o Rao, dar nicidecum într-un mod critic. Irina Mavrodin a abandonat Jean Santeuil sau Corespondenta lui Proust (am văzut că traduce Stendhal si Flaubert, probabil, pe viitor, şi Madame Bovary). Sorina Balanescu a reluat la Polirom o selecţie din Cehov, dar a lăsat deoparte Teatrul şi Corespondenţa. Doar Stan Velea continuă cu acribie ediţia sa din Sienkiewicz la Corint.

Desigur, e nevoie de updatarea traducerilor la literatura contemporană. Dar unde sunt capodoperele?

Unde e Supravietuitorul de Chuck Palahniuk? Se traduc la Polirom povestiri din Thomas Wolfe, dar nu Priveste, înger, către casă. Nu e tradus Drumul lui Cormac McCarthy, din Anne Tyler astept Cautandu-l pe Caleb - poate la Humanitas. Unde e Pastorala lui Roth? Şi cred c-or mai fi.

Fir-ar să fie, în loc să învăţăm şi să preluăm ce-i bun de la cei dinainte, noi abandonăm şi o luăm de la capăt.

Justificare

Postările de dedesubt nu sunt recenzii, eu nu sunt critic literar. Am citit şi eu un număr de cărţi şi mă bucur în continuare de altele. Nu sunt scriitor, nici filolog, ba chiar m-am format în domeniul numit îndeobşte "real", şi nu în cel umanist. Nu lucrez în vreo editură şi nu fac reclamă. Constat că nu am scris de rău despre foarte multe cărţi, ba chiar am fost de cele mai multe ori entuziasmat. Nu vreau ca cei ce mă citesc aici să cumpere aceste cărţi, deşi m-aş bucura ca ele să producă aceeaşi bucurie pe care mi-au produs-o mie.

Mă bucur de fiecare dată când întâlnesc tineri care citesc, în metrou, troleibuz, acasă. Fie că i-am întâlnit virtual pe bloguri, real la Schimb de cărţi sau aiurea, mă întristează să constat o nevoie neacoperită nici pentru mine, din păcate, şi anume lipsa unor oameni care să ofere repere şi valori.

Acestia sunt de negăsit. De cele mai multe ori, persoanele publice, chiar unii bloggeri, nu fac decât să reflecte tarele societăţii noastre postcomuniste, să işte cu orice preţ scandaluri, să împroaşte peste tot cu materii organice de guloare galbena, în speranţa vreunei legitimităţi.

Pana-i voi gasi pe acei oameni care să ofere repere şi valori, voi rămane scufundat în materia livrescă a cărţilor pe care le citesc, nu ca într-un turn de fildeş, ci ca într-o oază de seninătate şi bucurie.

Vă invit să mă însoţiţi, chiar dacă nu-mi veţi da de fiecare dată de ştire. Eu vă ştiu acolo. Şi pentru mine aceasta înseamnă că nu sunt singur, în această Românie atât de frumoasă.

Capodopera necunoscută a lui Alexandru George

Superlativele
În 2003, a apărut un roman cu un nume uşor romantic, Oameni şi umbre, glasuri, tăceri, despre care eu nu ştiu să se fi scris/spus foarte mult. Nu ştiu să fi intrat în programa şcolară, deşi ar merita cu prisosinţă, alături de Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război sau Ion.

Romanul aparţine unui scriitor, Alexandru George, cunoscut îndeobşte pentru critica sa literară despre Mateiu Caragiale, Eugen Lovinescu şi Arghezi, precum şi pentru traduceri din franceză. A scris această carte la 27 de ani, aşa cum scrie în prefaţă universitarul american Matei Călinescu. Dar e imposibil, consider eu, să n-o fi rescris-o mai târziu. (Sa fi scris eu o aşa carte la 27 de ani, aş fi murit de fericire!) Pentru că e o carte matură, de câteva ori mai bună decât Casa Buddenbrook a nobelizatului Thomas Mann, cu care tot Călinescu o compară.
Perfect strucutrată, cu patru părţi egale a 10 capitole fiecare, ne trece prin Germania interbelică, prin Bucureştii ocupaţi de nemţi în primul război, prin Bucureştii interbelici. Amintiri destule, dar mai ales destine dintr-un trecut, pentru noi cei de-acum, fabulos. Cu o minuţie flaubertiană, Al. G. reface acele vremuri până la exactitate. Aplicînd criteriul lui Liiceanu din Uşa interzisă, cu care sunt perfect de acord, pentru ca o carte să fie bună - acela de a te muta în lumea pe care o deschide, cu alte cuvinte autorul să construiască din inteligenţa, fantezia, speculativitatea sau sensibilitatea lui o lume care până la el nu exista, atunci romanul Oameni şi umbre, glasuri, tăceri este o carte bună. Al.G. scrie, de asemenea, extraordinar. Aplicând tot un criteriu "de stil", flaubertian de astă dată, al frumuseţii frazei, înlocuind un cuvânt cu altul, observ că aproape toate cuvintele autorului se potrivesc măiastru.

Libertatea creatorului şi estetica umbrei
Întrebarea "fundamentală" ce mă trece de fiecare dată când citesc o carte este, Prin ce anume mă influenţează ea?, sau în cel mai rău caz, Ce anume-mi va rămâne din această carte?
Ei bine, din Oameni şi umbre, pe lângă povestea a două dragoste, a unei familii şi-a unei ţări, îmi va rămâne teoria libertăţii prin artă şi teoria umbrei, pe care scriitorul o trasformă într-o adevărată estetică. Să vedem.


1. Libertatea
Alexandru George mă învaţă cum să fiu liber. Prin artă. El spune că "ficţiunea nu e doar mai productivă, ci mai acceptabilă decât realitatea", El însuşi se simte liber numai ca artist, prin ficţiune: "A fi artist nu înseamnă a nu şti să separi domeniile, ci a pune pe acelaşi plan realitatea cu închipuirea".
Acest roman n-ar fi existat fără Proust. Aşa cum la sfârşitul Timpului regăsit, scriitorul francez se hotărăşte să-şi scrie opera descriindu-i în primul rând pe oameni, goliaţi cufundaţi în timp, şi scriitorul român caută să-şi descrie personajele. Dar nu în timp, ci în "orizontul" tainei, ca umbre. Al.G. vrea să aibă libertatea să traseze o siluetă, s-o deformeze sau s-o caricaturizeze, oricărei împrejurări din viaţă, oricărui eveniment pe care toţi ceilalţi îl numesc "istoric", să-i poată conferi sensul dorit, să-i poată modifica şi reduce semnificaţia după voie, pentru ca noi, alături de el, să simţim aceeaşi libertate, descoperind. Al.G. se simte privilegiat, ales, cu o astfel de libertate, creaţia fiind un mod ezoteric al acesteia: "Între mine şi zero e infinitul... E infinitul de virtualităţi necunoscute, al celor mai banale întâmplări ale zilei, de care alţii nu ştiu să profite, pe care nici nu le bănuiesc. Libertatea nu aparţine decât celui care ştie să profite de ea. Pot izola fapte petrecute, pot decupa siluete, pot alege numai întâmplări semnificative, mă pot folosi de oameni şi de umbrele lor aşa cum vreau, le pot modifica destinul, îi pot suprapune până la confuzie... Ba pot imagina contururi şi apoi transforma umbrele în oameni..."


2. Umbrele
- Bieţii oameni, nu-şi dau seama că sunt nişte umbre! spune un personaj. Iar pe Al.G. doar acestea-l interesează, pe acestea le caută, ele sunt mai misterioase, mai indefinibile, dar tot atât atât de reale ca orice prezenţă, ca oamenii,... ca obiectele, pe care le învăluie şi le semnalează, sunt efectul de mister al luminii, ele aparţin mai mult "necunoscutului" din fiecare om, ele se lasă să fie surprinse doar de către cei care sunt în stare să le vadă cu adevărat, aşadar ca o invitaţie la atribuiri, pe toţi ceilalţi muritori mai mult încurcându-i, sau lăsându-i nepăsători. Încă o dată, ezoterism. Ele sunt pecetile tainelor din oameni, nu sunt accesibile tuturor, ele nu trebuie descifrate, ba sporite în ne-nţelesuri şi mai mari, ca o aură.


3. Trecutul
Trecutul, numai descris în ficţiune, poate fi nemurit. Asemenea lui L.P. Hartley, şi pentru Al.G. "trecutul poate fi şi făcut, adică nu doar imaginat, ci adus la voia fiecăruia prin eliminări, reduceri şi comprimări. Poate când memoria mă va fi părăsit şi mai accentuat, el o să se rezume la ceea ce am consemnat eu aici, pe hârtie, va deveni un rezulat a unei lecturi chiar şi pentru mine, scriitorul lor."
Arta ar fi ca, în tăcere, să fii în stare să-ţi găseşti interlocutori în alţii, cu inşi, cu fiinţe care nici nu e nevoie uneori să fi existat. Literatura, dincolo de bine şi de rău, e minciună, dar nu venită de la Diavol, ci recunoscută în secret.


Rezumând, romanul iniţiază cititorul, arătându-i un mod de a fi liber. Şi-i descoperă oameni şi timpuri ireale, dar "adevărate" artistic, îi oferă o percepţie nouă, un mod nou de a privi oamenii şi lumea, umbrele şi glasurile. 

Alexandru George, Oameni şi umbre, glasuri, tăceri, Editura Polirom, Iaşi, 2003, 565 de pagini

Un scriitor tare

Aveam de gând să scriu despre o altă carte, dar comentariile unui post de-al luciei.t (deh, tot blogurile!) mă grăbesc să scriu despre ultimul roman al lui Radu Aldulescu, pe care l-am terminat ieri. Nu mai citisem nimic de el, şi m-am hotăt cu greu să aleg, am găsit vreo patru romane pe piaţă. Pe criteriul noutăţii deci, am citit Mirii nemuririi.

În primul rând, titlurile tuturor romanelor lui Aldulescu au titluri provocatoare. Dar de ce Mirii nemuririi? Pentru că perechea despre care e vorba nu este potrivită acestei lumi, acestor vremuri de murire: Femeia Mirela şi bărbatul Rafael Ogrinjan trăiesc în România pre şi postrevoluţionară o viaţă extrem de grea, iar aceasta le aduce situaţii dintre cele mai tragice, dintre care cea mai dureroasă mie mi s-a părut, pentru Mirela, vinderea copilului ei. Nu găsesc ceva mai tragic, şi nu numai pentru o mamă, decât pierderea copilului ei, fie prin moarte, fie prin vindere. Iar o societate – a lui Iliescu, de pe-atunci – care-şi împinge cetăţenii la asta e bolnavă incurabil. Iar individului nu-i mai ramane decat sa se salveze cum poate, ba chiar sa mai duca si povara sociala. Doar impacat cu el insusi poate suporta si povara sociala. Asta cred ca vrea să spună autorul. 

Piedica şi greutatea, crucea, se află în om. Omul e, de fapt, crucea pe care o duce. El trebuie să ia aminte la el însuşi ca să poată duce crucea. Deja o târâie când începe să se plângă că-i e greu... Omul se tot amăgeşte că într-o bună zi s-ar vedea scăpat de greutate, de cruce, de el însuşi adică. El nu vrea să ştie, se face că uită doar în mormânt se eliberează cu adevărat, când ar rămâne din el doar crucea de la cap, ca un basm şi o amintire. 

Mai uşor este pentru personajul masculin, un Raskolnikov contemporan inversat, cu o filozofie „mistică” în spate, ce-l face să suporte mai uşor vicisitudinile. Împărăţia nemurii e departe; fiecare se salvează singur, deşi nu-i mai puţin adevărat că nu te poţi salva decât salvându-i pe ceilalţi. Să le arăţi, adică, să-i înveţi, să-i împiedici să-şi facă rău cu mâna lor.

Mi-au venit în minte câteva asemănări: cu Omul fără însuşiri, autorul punând pe tapet rădăcinile private a ceea ce are sa devena de domeniul publicului; iar, în ceea ce priveşte stilul, la Saramago, cu distopiile lui. Am auzit că Aldulescu n-ar fi titrat, cum nici Saramago nu e, cum nici Hesse n-a fost. Poate de aceea se simte la el „fondul tare” al gândirii, întrebările serioase, ce scriitorilor universitari le cam scapă, preocupaţi cum sunt de uşurătatea postmodernismului.
Sunt mai multe personaje, doar e roman, ce naiba; situaţii comice – bunăoară, este înfiinţat chiar partidul PUL – Partidul Ultraprogresist Liberal. În fine, eu l-am citit pe nerăsuflate, mi-era dor de niste personaje obisnuite, neintelectuale, dar profunde. În definitiv, cred că şi eu şi baba Rada, dacă va fi, ne vom salva în acelaşi fel in lumea nemuririi.

Pentru c-afară ninge...

Am ajuns ieri în Bucureşti iar azi tare m-am minunat de vremea de-afară, cu troienele de zăpadă dimprejur. Oamenii stau în casă, maşinile stau ascunse, Bucureştiul s-a liniştit detot. Mi-am amintit, proustieneşte, de copilărie, când erau mai multe zăpezi decât acum. Am înotat prin zăpadă uitându-mă-n sus la cerul de plumb pe care fulgii zburau puhoi ca funinginea. 

 

Nu, n-am devenit liric, dar am vrut să intru în atmosfera unui roman pe care tocmai l-am terminat anul trecut, şi care a fost o surpriză dintre cele mai plăcute. Pe măsura citirii romanului, nu ştiam de unde să-l iau. Avea acţiune, chiar subiecte ştiinţifice, multă istorie, dar era mai mult de-atât. Cred că era uimirea mea, ca cititor, în faţa unor istorii aparent banale, dar în spatele cărora scriitorul francez Stephane Audeguy a ştiut să realizeze o impresie extraordinară, şi nu cred că exagerez numindu-l un Monet al prozei. 

În carte, întâlnim, cum spuneam, ceva istorii şi istorie. De la întemeietorul "ştiinţei norilor" Luke Howard, se trece la pictorul mişcării norilor Carmichael, apoi la fizicianul norilor, până la un colecţionar japonez al istoriei norilor. Toţi sunt efemeri, la fel ca norii, dar lasă în urmă o urmă, pe care Audeguy o fructifică literar şi ne-o lasă pe undeva prin umbrele creierului, care e şi el, nu-i aşa, ne-o spune fizicianul John Abercrombie, un fel de nor, măcar prin formă.

Poate unora nu le va plăcea acest roman, dar dacă se vor îndepărta puţin, vor găsi ceva minunat. Nu se poate să nu privească, după aceea, altfel, norii.

Mai există o carte despre nori, a lui Petru Creţia, la fel de minunată, deşi mai subiectivă - poate-o voi reciti cândva...