Romania tiganeasca

Să vedeţi ce mi s-a-ntîmplat:
Aseară, am plecat acasă cu acceleratul spre Constanţa din Gara de Nord (îmi vizitez părinţii cam o dată la două săptămâni). Iar trenul era plin de ţigani navetişti (nu mergeau, desigur, la vot). În compartimentul în care-aveam loc, evident, mirosea deja fraudulos a băutură şi nespălare. Eu, un student şi o studentă am ridicat de pe scaun trei. Au rămas însă trei care-au început dintr-o dată a urla (erau beţi, sper că v-aţi dat seama) şi care-au chemat pe alţii de pe hol (se cunoaşteau toţi, mama lor) ca să le stea în poală, să-i corenteze, spunea unul. Deîndată au prins a-şi aprinde Viceroy-uri, a deschide cutii de Burger şi-a juca barbut pe bani. N-aveai unde te duce (am încercat), era plin tot de ei. Evident, le-am spus că mă deranjează fumul, dar un ţângău s-a răstit la mine că să mă dau în sânge. Alţi doi mi-au zis, Scuze, bos! dar au continuat a fuma tot frecând la zaruri. Ba, unul şi-a scos ostentativ un cleşte cu mînere lungi ce semăna c-o rangă, Obiectul muncii, a zis. Tăceam şi băgam fum la greu. Nimeni dintre noi nu zicea nimic, ei însă, da - de toate... A venit şi naşu, de fapt naşa, printre norii de fum. Şi ea, mâlc. A luat zâmbitoare de la fiecare cîte 2 lei - eu dădusem pe bilet 37 - şi topeală. Poliţie, nicăieri.
Am suportat aproape trei ore. Au coborât aproape pe la Lehliu. În timp ce pleca, un ţigan zice: Aşa face ţiganu' cînd se pune-n tren, se-nstăpâneşte.
Să mai spun că mult dup-accea - pe la Feteşti, când trenul era aproape gol - au apărut şi doi poliţişti şi supracontrolul?
De fapt, ce se-ntâmplase? CFR-ul a desfiinţat acceleratul de navetişti de Obor. Iată ultima oară de mers acasă cu CFR-ul, căruia-i doresc DIN INIMĂ să dea faliment.
Cât despre ţigani, ce să zic? Că nu cred că există vreo soluţie recuperatoare? Că ori îi accepţi resemnat, ori fugi de ei. Ori...
Că nu ştiu vreun partid să propună ceva în sensul ăsta, cu toate cazurile notorii din Italia şi de-aiurea...

Trei motive ale Luminiţei Marcu contra blogului*

1. Luminiţa Marcu porneşte de la înţelesul blogului ca jurnal on-line, confesiune - pentru a spune răspicat că e imposibil să fii sincer pînă la capăt într-un blog de frica consecintţelor – să nu-i lezezi pe cei care contează, să nu rămâi fără job iar, la limită, să nu mori, să nu faci puşcărie cum s-a făcut din cauza jurnalor în timpul comunismului.

Eu nu am găsit nicăieri că jurnalul înseamnă să-i răneşti pe ceilalţi sau să faci puşcărie. Dacă se întâmplă, sau autorul e rău intenţionat (se răzbună), sau sistemul social e corupt.

2. Luminiţa Marcu spune că pseudonimul nu e o alegere, nu legitimează, ba chiar autoarei i se pare un fel de a trişa. "Aş vrea s-o fi văzut pe „luciat” luptîndu-se cu o redacţie venerabilă pentru a-şi impune propriile păreri despre cărţi şi punîndu-şi astfel în joc locul în lume."

Nu înţeleg de ce a susţine o părere înseamnă să te lupţi cu o redacţie...

3. Luminiţa Marcu spune că blogul nu presupune o interacţiune adevărată cu cititorii, pentru că nu ai nimic de cîştigat din acea coadă de comentarii, cele mai multe cretine.

Eu zic că nu-i aşa, cât de cretine ar fi, îţi păstrează măcar contactul cu realitatea, faţă de care, din păcate, oamenii deştepţi se cam îndepărtează.

Nu ştiu cine este Luminiţa Marcu, dar conchide: E clar că nu voi fi în viitorul apropiat o candidată la faima de blogger.

Mă bucur.

PS: Luminiţa Marcu spune că va mai trece mult pînă cînd o editură românească să aibă curaj să publice texte de pe blog. I-aş da imediat două exemple contradictorii. Dar aş prefera s-o fac în carne şi oase. Pentru că dincolo de orice blog stă un om.
__________________
*Noua literatură, Nr. 17 / iulie-august 2008

Naşpeturi

De ceva timp, am început câteva cărţi pe care nu le-am terminat, din cauză că m-au plicitisit teribil. Le enumăr pentru a fi contrazis, în caz de-au plăcut cuiva:

Evelyn Waugh - Declin şi prăbuşire, Editura pentru literatură universală, 1968. Un scriitor de bonton la vremea lui, a scris 'jde cărţi. O mare satiră, s-a spus, comparată cu Gulliver, mie mi s-a părut un mare fâs. Un tip e dat afară din facultate dintr-o eroare şi ajunge profesor la un colegiu. Urmează mult dialog, câteva spumoase, dar ca să treci prin ele trebuie să înduri multe căscaturi. Îmi pare rău, ca autor, Evelyn Waugh e şters de pe lista mea (aveam de gând să citesc Un pumn de ţărână, dar nu mai, mulţumesc!)

Theodore Sturgeon - Mai mult decât oameni, Editura Leda. Un roman fantastic ce începe bine - un gavroche supradotat, care citeşte gândurile, întâlneşte o fată crescută de tatăl ei să urască bărbaţii. Gândurile îi apropie, gavroche şi tatăl se bat, suspans, ce mai! Dar apoi apar alte personaje mai neclar conturate, toate vor să creeze o comunitate individuală etc. Ideea e că supraomul visat poate fi gândit şi ca un grup de oameni. Nu mi-a plăcut mai deloc, şi chiar nu sunt curios ce se întâmplă...

Claudio Magris - O altă mare, Editura Univers, 1999. Prima carte din colecţia "A treia Europă" pe care n-am putut-o termina, deşi are până-n 100 de pagini. Un cerc de prieteni filozofi italieni se sparge în cele patru zări. Unul dintre ei pleacă pe mare spre tărâmuri exotice. Mult bla-bla puţină poezie. Romanul propune filozofia lui carpe diem. Mulţi spun că e o carte esenţială, figurează prin bibliografii, dar ce să fac? eu nu pot. Poate voi mai încerca cândva... (apropo, a mai apărut o nouă carte a lui Magris, la Rao).

Un Kafka SF

Ceea ce îmi va rămâne de la acest roman sunt două lucruri.
 
Unul se referă la idiosincraziile noastre de care nu scăpăm niciunde şi pe care le ducem cu noi, ba chiar le proiectăm în jurul nostru ca pe nişte picturi rupestre. Iar Lem ne arată în mod genial că înzestrăm şi alte fiinţe cu ele.
De pildă, spune el că
Spiritul nostru de sacrificiu se dovedeşte a fi o poză. Ceea ce ne mână nu e câtuşi de puţin să cucerim Cosmosul, ci doar să extindem la limitele acestuia Pământul. Nu căutăm pe nimeni în afara oamenilor. N-avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de oglinzi în care să ne răsfrânegem. Nu ştim ce am putea face cu alte lumi. Ne este îndeajuns aceasta în care trăim, dar fiindcă începem să ne sufocăm îne ea, vrem să descoperim în alte părţi propria noastră imagine idealizată.
 
Al doilea lucru se referă la tensiunea romanului, ce se insinuează încă de la prima pagină, în ciuda faptului că acţiunea nu debordează de aventuri. E o tensiune subtilă, à la Kafka (un alt roman, Edificiul nebuniei absolute chiar aduce cu Castelul, autorul a luat şi premiul Kafka). Un nene se duce pe-o staţie planetară, pe Solaris, planetă dominată de-un ocean plasmatic. Are de dezlegat o crimă şi câteva mistere, inclusiv cel în care se trezeşte cu nevasta sa decedată, acum vie. 

Ce se-ntâmplă, evident, nu spun. Deşi e imposibil ca cineva să nu fi văzut filmul lui Tarkovski, sau măcar al lui Soderbergh. Eu nu.
 
Evident, cartea are şi minusuri, pe alocuri plicitiseşte cu amănunte ştiinţifice, trenări şi solipsisme. E altceva SF, ceva deosebit de Herbert, Clarke sau LeGuin.

Stanislaw Lem, Solaris, Ed Savas Press, 1993, trad. Adrian Rogoz şi Teofil Roll (cartea e disponibilă şi online)

Învăţăturile lui Gabriel Liiceanu către fiul său Ştefan

Dacă prin Uşa interzisă ne-a surprins pe toţi cu sinceritatea sa afectivă, „filozoful” Gabriel Liiceanu ne convinge prin această ultimă carte că are vocaţie de creator. Dar nu a unei creaţii la care ne aşteptam cu toţii – un Sein und Zeit românesc, de pildă – ci a unei filozofii pornite „din nimicurile grave ale vieţii, menită să se potrivească oricui”. În termenii lui Rorty, pot spune Liiceanu se dovedeşte un autocreator, adică ajunge să se cunoască pe sine, confruntându-se cu propria contingenţă, inventând metafore noi.
Scopul declarat este să-şi facă provizii de afectivitate în generaţiile care vin din urmă, să se dăruiască, pentru că e ceva de făcut pe lumea asta.

În prima parte, o călătorie în America e izvor de numeroase mirări filozofice şi amintiri asupra bolii, senectuţii, medicinei, civilizaţiei americane, multe pline de amuzament. De pildă, cum te poţi face de râs învăţând germana; cum un simplu număr de telefon devine un adevărat cod hermeneutic, ce nefericiri aduce celebritatea.
În a doua partea cărţii, lucurile devin mai serioase, Liiceanu îşi descrie rădăcinile şi creşterea, în metafore livreşti şi filozofice. Îl descoperim pe omul „serios”. Dar în contraponderea digresiunilor raţionale, stau şi amintirile pline de savoare. Aflăm de prima întâlnire – astrală – cu Noica, de primele auto-erotisme, de primul sărut, de prima bătaie în stradă, de amintirea mamei, şi aflăm teorii şi opinii despre sensul vieţii, a traiului în doi, a iubirii.
Evident, nu m-am aşteptat să aflu întrebări definitive la aceste întrebări, dar adulmecări intelectual-viscerale, da.

Câteva citate:
A trăi înseamnă a fi neliber prin iubire.
Noica: ce bucurie că viaţa n-are sens:pot să-i dau eu unul.
Al. Dragomir: Pe mine mă interesează nu să fiu autor, ci să înţeleg. Nu vreau să mor ca un bou. Asta e tot.
În faţa vieţii avem 2 lucruri: 1) să ne trăim viaţa făcând lucruri cât mai plăcute, capabile să ne umple de bucurie; 2) să ne construim un sistem de iluzii şi să nu ieşim din el (cf. Uşa interzisă)
Dacă paradisul are o formă plauzibilă, ea e indisociabilă de infernul celuilalt sex.
Să faci binele poate fi şi dintr-o raţiune pragmatică.

Nu ştiu ce-aş mai putea spune despre această carte. Doar că este una din fascinaţiile anului acesta, alături de Zilele regelui. Că a contat fiecare clipă în care am citit-o, că e formidabilă. Că Liiceanu, măcar prin această carte de autor, va rămâne – poate ca Steinhardt cu Jurnalul fericirii.

Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu, Ed. Humanitas, București, 2008, 240 pagini

Leapşă politică

Am primit o leapşă de la Adrian, iniţiată de Gramo.
Sunt cu totul de acord cu acţiunile descrise de Gramo, sunt de foarte bun simţ. Dar de nerealizat, dupa mine. Şi nu pentru că e greu, ci pentru că nu are cine. Politica se face cu oameni cu voinţă şi cu putirinţă. La noi, oamenii politici nu au nici una, nici alta.

Vreau să mă explic şi pornesc de la afirmaţia lui Adrian că şi-ar dori în politică mai mult biz decât show.
Din fericire, lucrez în biz şi ştiu că orice viziune, orice obiectiv sunt atinse numai cu resurse umane potrivite, performante. Ei bine, în politică, noi nu avem. Nu mai îmi fac demult iluzii despre o reformare a clasei politice. Cel ce a învăţat materialism dialectic şi istoric şi a trăit treizeci de ani în ceauşism, mi-e greu să cred că poate gândi comunitar. Pentru că nu cred în schimbarea majoră a omului, mai ales la maturitate. Această credinţă mi s-a confirmat 99%.
De aceea, consider clasa politică românească impotentă.
Creşterea economică actuală nu se datorează politicienilor, ci investitorilor străini, antreprenorilor, căpşunarilor şi a tinerilor din multinaţionale. Şi a unei inerţii pornite dintr-un cadru fixat de departe, de către NATO şi UE.

Dar pentru că leapşa e despre acţiuni concrete, propun două, ce se referă la viitor, care ar asigura schimbarea mentalităţii, evident, la tineri - dupa ce cei de azi vor fi murit:
1) un sistem de educatie (adresat minţii) strong, bazat pe vocatie si dezvoltare/competenta
2) un sistem sanitar (adresat trupului) la nivel occidental, implantat din afara – unde cuvântul şpagă nu există.

Restul e iluzie. Vor fi legi mai bune. Nu există oameni care să le aplice, sau daca da, nu ştiu cum. Va vrea cineva o schimbare? Va fi înlăturat deîndată. În afară de interese privat-meschine şi de grup, nu există nimic. Doar show. De aceea, pentru prima oară, mă gândesc să nu mă duc la vot.

Cartea tâmpeşte

Alte cărţi? Ce-ar mai putea spune o nouă carte în plus faţă de miliardele scrise pân-acum? De ce-aş pierde timpul vieţii mele citind-o?

Unele zic că dacă le citeşti, vei avea o viaţă fericită şi împlinită... E-un bullshit!

Nici o carte nu merită citită în loc să faci dragoste, să dăruieşti un bănuţ unui sărac, să asculţi o melodie frumoasă, să te bucuri de oamenii iubiţi, să faci o baie-ntr-un lac.

Cartea e-un drog, e periculoasă: Îndepărtează. Izolează. Tâmpeşte. Utopiile s-au născut tot din cauza ei (A ştiut Henric de ce i-a tăiat capul lui More!).

Toate bibliotecile ajung să sfârşească în foc. Romanii au distrus bibliotecile de la Alexandria si Cartagina, arabii au ars-o apoi din nou pe prima, Eco o arde pe cea din Edificiu, la fel Eliade pe-a lui.

De ce dracu' să mai merg la Gaudeamus?

Impresii de Paris 3

(continuare de aici şi de aici)

A doua zi am pornit să descopăr casa lui Balzac, idolul studenţiei mele. Am găsit-o destul de greu, pe strada Raynouard nr.47, dar a meritat.

Grădina a fost minunată, plină de frunze colorate de toamnă, se vedea chiar turnul Eiffel, şi era plină de şcolari ieşiţi să-şi mănânce sandvişul:

La poalele ei, am trecut pe una dintre cele mai înguste străduţe din Paris (în prelungirea străzii Marcel Proust), pe ea chiar era să mă lovescă un alergător.

Înăuntru am găsit un interior modest, cum m-am aşteptat de altfel de la un om fugărit destul de des de creditori. Una din camere era populată de câteva sute de personaje din Comedia umană:

Şi pentru că e un blog de chestii livreşti, uitaţi-vă la două personaje din Moş Goriot:

Din acelaşi cartier:

Fluturele negru al lui Ruse se vede alb

Poate şi sub efectul cărţii proaspăt citite, ieri a fost o zi faină.
La serviciu a fost super!
Apoi am ieşit şi l-am întâlnit la un bar pe Filip Florian (cu care am dat mâna) – super din nou!
Un student de 21 de ani mi-a povestit despre Călăuza şi Solaris ale lui Tarkovski (cred c-aşa se scrie)... – tânăra generaţie e super!
Am terminat Soni de Andrei Ruse (prima şi ultima carte de la Tritonic, pentru că are o mulţime de greşeli redacţionale) – despre care voi scrie în continuare.
*
Deşi nu pot spune că-l simpatizez foarte pe autor, a scris o carte grozavă. Soni. Pe care o promovează direct şi personal, ceea ce înseamnă că în primul rând crede el însuşi în ea. A creat chiar o acţiune bloggeristică, la care, evident, sunt părtaş.
Deşi colega de serviciu căreia i-am povestit despre mi-a zis că subiectul cărţii seamănă cu cel din Veronica se hotărăşte să moară, sunt convins că această carte e mult mai bună.
Întâmplător, subiectul are ca premisă cam ceea ce întrebam eu într-o leapşă: Dacă mai ai câteva luni de trăit (Sonia are şase luni - cancer la stomac), ce faci?
Dar cealaltă premisă e cu adevărat importantă pentru roman. – Ce face ea acum, cum se raportează ea la lume?
Şi cartea începe să curgă. Super!
Începe să vadă altfel oraşul, să simtă altfel pulsul lumii şi al propriei vieţi, altfel oamenii – un vânzător dintr-un sex shop, un rocker chitarist minor, chiar Andrei Ruse are o legătură cu personajul! – viaţa se schimbă. La fel şi noi, cititorii.
E multă furie în carte, care devorează tot – motto-urile sunt din Kerouac, Welsh, Palahniuk, chiar Ovidiu (furios şi el la vremea lui) – ca viermele din stomacul personajului. Stilul e simplu, firesc, colocvial, sincer.
Iată un citat:
"nu contează ce e dincolo sau dacă e ceva. contează ce e aici! contează ce e acum! eşti viu şi nu te sperie faptul că nu vei fi aşa, ci că alţii vor fi în continuare.
pe tine te vor roade viermii.
peste tine se vor planta panseluţe. moartea, conceptul de moarte, aşa, simplu, gol, nu înseamnă nimic.
cel mai bine înţeleg lucrurile-astea oamenii ca mine, care trăiesc într-o semiexistenţă ciudată, oamenii care nu sunt nici vii, de-a binelea şi nici în totalitate morţi" (p.129)
Cartea totuşi nu e foarte tragică – viermele se transformă în fluture. La lumina dragostei, desigur. Numai că la Andrei Ruse, fluturele e negru - Pentru mine, fluturii vor fi întotdeauna albi.

Nu-i o capodoperă, dar e carte captivantă, care te pune pe gânduri (autorul are doar 23 de ani!) şi te scoate din cotidianul nostru searbăd.

Mie mi-a plăcut.

Andrei Ruse, Soni, Ed Tritonic, Buc, 2008, 256 p

Later edit: Cartea are si un trailer:

Reabilitarea livrescă a Adevărului

După gafa cu colecţia de lux James Clavell, Vintilă Corbul şi alţi scriitori de mâna a doua, cotidianul Adevărul are o surpriză livrescă pentru cititorii tineri sau cei bibliofili:

De mâine, joia, alături de ziar, va apărea o colecţie de 100 de volume (foto), la preţul de 9,99 lei fiecare. Primele două cărţi – Notre Dame de Paris de Victor Hugo şi volumul întâi din Marile speranţe de Charles Dickens vor fi oferite gratuit.

Vor urma:

- al doilea volum din Marile speranţe

- Un yancheu la curtea regelui Arthur de Mark Twain

- Ion de Liviu Rebreanu

- Cărţile junglei de Rudyard Kipling

- Ultimul mohican de J.F. Cooper

- Anna Karenina (2 volume) de Lev Tolstoi.

Alţi autori: Walter Scott, Jack London, Henri Charriere (cu două volume din celebrul Papillon), H.B. Stowe (cu volumul Coliba unchiului Tom), Sven Hassel (cu Gestapo), Bram Stocker (cu Dracula), Gustave Flaubert (cu Doamna Bovary) sau Emily Bronte (cu La răscruce de vânturi).

Trebuie să recunosc că, spre deosebire de volumele de la Cotidianul, astea arată mai bine. Copertele cică sunt ecologice (?). Traducerile cred că sunt cele clasice, nici gând unele noi. E bine şi aşa!

Pif-iada

Dacă nu trebuia să citesc romanul, n-o făceam din două motive:
1) are 650 de pagini
2) am citit acum zece ani primul roman fractalic al autorului, ce m-a plictisit îngrozitor.
 
Dar acum, mi-a plăcut.
De ce?
Iată:
 
Autorul are o minte sclipitoare. În plus, e tânăr. Şi-n alt plus, e filolog; adicătelea, e versat într-ale scrisului.
Căci:
 
Dacă te plictiseşti de acţiunea trepidantă a cărţii, în genul lui Dan Brown, te răcoreşti cu pagini memorialistice, chiar autobiografice (da, dragi critici, e vorba de autoficţiune), scrise foarte bine, ironic şi cu stil, în genul Explorărilor în comunismul românesc.
 
Mesajul principal al cărţii este că păstrarea memoriei (şi asumarea ei) înseamnă singura existenţă autentică. 
În genul (ce vreţi, îmi place cuvântul) lui Eco, sunt adunate în roman referinţe dintre cele mai livreşti, chiar ştiinţifice, într-o neverosimilă realitate paralelă.
 
Ia să enumăr câteva: găseşti economişti ai minţii ce stăpânesc lumea, afli despre blocatari, în strânsă legătură cu bloteria naţională, chiar cu bloggerii. Ţi se zice să te fereşti de naniţi şi de novocaină, chiar de anticari, al căror şef, Nicolae Scurtu, e mai ceva ca Ceauşescu.
Te enervezi când afli că Proust a murit în accident de tren iar Poe de holeră, că Luchian e de fapt chinez (Lu Chian), că personajul principal are sexul curbat, înclinaţii homoerotice şi venerează degetul mare de la piciorul iubitei mai ceva ca pe maica precistă. Care prietenă, când se-nfurie, se duce în bucătărie şi mărunţeşte portocale, de miroase toată casa a lacrimi şi portocală.
 
Nu ştiu dacă stilul e impecabil (el e motorul, zice Manolescu), aşa cum zice Luminiţa Marcu în prefaţă (apropo cine e Luminiţa Marcu?). Dar nu ştii cum te trezeşti că romanul s-a terminat, adică l-ai citit, 650 de pagini în cap.

Ion Manolescu, Derapaj, Ed Polirom, Iaşi, 2006, 650de pagini

Impresii de Paris 2

(continuare de aici)

În prima zi, după păţaniile din aeroport, nu s-a mai întâmplat mare lucru, m-am cazat la Hotel (în Montparnasse), şi m-am preumblat aiurea prin oraş (centru). Am văzut Notre-Dame-ul, Sena şi celelalte obiective turistice arhi-cunoscute/vizitate.

M-au impresionat următoarele:

- metroul vechi

- mulţimea de negri

- curăţenia de peste tot

- ştiinţa de-a face comerţ

- băutura scumpă.

Sus: Cea mai vestită catedrală din Paris. Lângă statuia lui Carol cel Mare era o boschetăriţă...

Sus: O instituţie publică ceva...

Sus: Mi-ar fi plăcut să învăţ aici...

va urma

Câteva...

Ieri am fost la lansarea Rubik-ului de la Facultatea de litere. Îmi place cum se promovează copiii ăştia, în frunte cu Simona Popescu - peste tot: pe la Festivalul de literatură, aseară, va fi la Gaudeamus, fac şi un party "Rubik" pe 24 noiembrie...

*

Am văzut ieri la Cărtureşti la patru lei (Polirom) Conştiinţa lui Zeno de Italo Svevo, o mare carte, excepţională după părerea mea. Nu înţeleg de ce nu a fost epuizată în câteva tile de la apariţie... Asta spune multe despre cultura livrescă a cititorilor români...

*

Diseară, în Club A, îşi lansează şi Andrei Ruse romanul Soni. Nu l-am citit, dar am auzit de bine. Poate ajung.

*

La invitaţia lui Andrei Roşca, duminică voi "modera" un eveniment Bookblog - Booktalks - la care invitat va fi universitarul Ion Manolescu. Aşa că mă tot lupt cu 600 de pagini de Derapaj...

Andrei Pleşu şi bovarismul internauţilor

Mai recent l-am provocat pe Adrian Ciubotaru să se pronunţe asupra unui articol al lui Andrei Pleşu din Dilema veche (ceea ce a iscat şi câteva comentarii). Mai precis, voiam să se pronunţe asupra argumentului pe care autorul îl prezentase în articol.
Aşadar, dragă Adrian Ciubotaru:
Tu crezi că Andrei Pleşu probabil e doar un „frumos exerciţiu de stil pe care cultura română şi l-a permis într-un anumit moment”, care nu te-ajută să-nţelegi „miza spirituală pe care internetul o poate propune pentru o eventuală cultură a viitorului” (?). Aşa că ai repezit subiectul articolului. Eu cred că Andrei Pleşu este un om de cultură.
Care nu se referă nici la popularizare, nici la facilitate, ci se referă la chestiunea destul de clasică, a bovarismului. Sau, cu alte cuvinte a distincţiei dintre experienţă şi comunicare.
Doamna Bovary a confundat sentimentul experimentat al iubirii cu cel descris în romanele de amor pe care le citise la călugăriţe. Evident, nu a înţeles nimic şi s-a sinucis. La fel, Bouvard şi Pécuchet credeau că a afla din enciclopedii îi face oameni de ştiinţă.
În acord cu Flaubert, şi Andrei Pleşu denunţă oamenii care cred că a citi pe net îi face oameni de cultură. Ca exemplu, îl dă pe incultul Valentin Stan.
Gata.

Mă interesează însă la ce miză spirituală te referi când vorbeşti despre internet. S-ar isca şi de-aici o discuţie interesantă.

Întrebări primite pentru scriitori de-a gata. Check-list

Lui T.O. Bobe, cu admiraţie

1. De ce scrieţi?
2. La ce lucraţi acum?
3. Cât la sută e realitate şi cât e ficţiune în roman?
4. Romanul dv. e auto-ficţiune?
5. Personajul X este real?
6. Cineva în roman se droghează. Dv. vă drogaţi? (Variantă: Cineva în roman se masturbează. Dv. vă masturbaţi?)
7. De ce tot timpul personajul principal e copil?
8. Care e scriitorul dv. preferat?
9. Consideraţi că acest roman e capodopera dv.?
10. Pentru cine scrieţi – pentru dv. sau pentru cititori?
11. Cine e primul dv. cititor?
12. Criticul X a scris că romanul dv. e prost.Cum îi răspundeţi? (Variantă: Vă pasă ce spun criticii?)
13. Aţi câştigat milioane de pe urma romanului?
14. V-aţi lăsat soţia pentru o femeie mai tânără. V-a fost studentă?
15. Ce părere aveţi despre politicieni?
16. Ce soluţii aveţi pentru criza economică?
17. Se mai citeşte azi?
18. Cine ar merita Nobelul dintre scriitorii români?
19. Ce părere aveţi despre Cărtărescu?
20. V-aţi gândit să scrieţi, dar fără să publicaţi?

Or mai fi?

Impresii despre Festivalul Internaţional de Literatură - inventar

Ieri a fost ultima zi a Festivalului Internaţional de Literatură.

A fost cea mai reuşită seară. Publicul a fost ceva mai aerisit, au fost puse chiar câteva întrebări, dar cred că ceea ce a contat a fost prezenţa minunată a celor doi scriitori unguri, născuţi la Târgu Mureş - unul cu adevărat mare, Attila Bartis - care au vorbit numai în limba română.

Deşi la fel de iepurească, (la 20:30 era un festival de tango), subiectele au fost mai acaparante - romanul românesc în cadrul celui european, succesul literaturii maghiare la Târgul de la Frankfurt, cum contribuie Poliromu' la succesul autorilor români etc.

Cu ce am rămas eu?

1) cu bucuria festivalului în primul rând (că, iată, există aşa ceva);

2) cu câteva întâlniri frumoase:

- am descoperit în Filip Florian un om excepţional, pe măsura romanului său;

-am înjghebat câteva cuvinte cu T.O. Bobe, despre care am aflat că e constănţean, ceea ce mi l-a făcut extrem de simpatic, aşa că abia aştept să-i citesc cartea despre vacanţa de vară;

- am mai vorbit cu Simona Popescu, care i-a spus soţului ei, Ion Bogdan Lefter, că noi, bloggerii - eram eu cu Ionuca - n-avem nici mamă, nici tată;

- am cunoscut câţiva rubici foarte simpatici;

- am primit de la Ernu cadou o carte;

- l-am cunoscut pe Bogdan Suceavă - de care n-am citit nimic;

- am dat mâna, regretând că n-am avut timp să stau de vorbă mai mult, cu Mitoş şi cu Cezar.

3) ca nereuşită personală, pot să trec faptul că m-am abţinut să pun întrebări.

Ca încheiere, pot felicita cele trei persoane organizatoare, care au reuşit să facă un aşa eveniment.