povestea cu traducătorii români

mai demult, doamna antoaneta ralian, traducătoare de elită din limba engleză, a rămas surprinsă când un trust editorial românia îi oferea pentru o traducere un onorariu de 10 ori mai mare decât cel cu care o plăteau alte edituri, de ani buni. ceea ce denotă o modestie fără seamăn - aproape naivă - din partea unui mare traducător obişnuit să muncească cu litera din pasiune şi mai puţin pentru bani.
dar tinerii se pare că au început să gândească altfel. din contactele mele cu lumea literară, ştiu că o pagină de carte tradusă costă 2 euro, indiferent că e un best seller american de kaka sau critica raţiunii pure. traducătorii acceptă, mai ales în vreme de criză. aşa că sunt nevoiţi să scadă calitatea de dragul cantităţii, după principiul cu cât mai multe contracte, cu atât un trai mai bun.

însă se poate întâmpla ca editurile - chiar şi cele mari, de pildă rao sau editura univers, cea condusă de sergiu crupenshi - să nu plătească deloc traducătorii, deşi cartea se publică şi se vinde copios. ce face atunci un traducător? îşi angajează un avocat prin relaţii sau unul ieftinache şi dă editura în judecată. aceasta, cu o mai mare putere financiară, are un avocat versat care apelează la călcâiul lui ahile al judecătorilor - procedurile. procesul e câştigat pentru editură, peierdut pentru traducător. e cazul doamnei laura frunză descris pe blogul dumneaei. degeaba protestează traducătorul, munca lui va fi apreciată (sau nu) de cititori, banii vor ajunge în siguranţă în buzunarul editorului şi al librarului (dacă e vorba de cărtureşti).

ei bine, am o soluţie: o asociaţie a traducătorilor - un fel de sindicat - care să-şi aleagă reprezentanţi cu talent de negociatori şi avocaţi pricepuţi şi buni. un mic procent pentru asociaţie este mult mai puţin decât un proces pierdut şi un onorariu neplătit. probabil că există aşa ceva, însă mai mult pe hârtie, nicidecum de facto. o asemenea asociaţie ar putea negocia cu editorii onorarii mai mari - eu personal aş plăti mai mult pentru o carte tradusă bine decât pentru una tradusă prost - şi şi-ar reprezenta mai bine drepturile în contractele semnate sau, în caz de litigiu, în instanţă.

problema nu este la edituri în genere. pe o piaţă liberă, ele pot alege onorariul în favoarea lor, iar acesta poate fi acceptat sau nu. de asemenea, în orice ţară cu drept civil, unele contracte sunt încălcate iar lucrurile se rezolvă fie amiabil fie prin instanţă. depinde de partea vătămată să fie reprezentată mai bine sau mai prost. problema este la traducători. nu ştiu să negocieze şi să se reprezinte, însă sunt destul de orgolioşi sau comozi să se asocieze şi să plătească pe cineva care să negocieze şi să îi reprezinte. cu atât mai mult cu cât toate se petrec în românia, ţară vestită pentru justiţia ei impotentă.

până atunci, vom asista la victime singulare care, deşi cu pregătire universitară şi - teoretic - cu mintea deschisă, vor să se bată cu morile de vânt, într-o luptă "nobilă" şi "purificatoare".

later edit: un prim pas al breslei este iniţiativa de pe facebook grupul traducătorilor literari din românia - "în încercarea de a afla unii de alţii, mai întâi, şi de a reuşi să ne adunăm forţele pentru înfiinţarea unei asociaţii, mai apoi. aştept să se înscrie cît mai mulţi membrii şi mai vedem" - spune traducătoarea din italiană cerasela barbone.