23 februarie 2012

scrisori către un tânăr cititor. scrisoarea V

cum să citim?
nu ne-am mai auzit demult*, şi tare mi-era dor să mai vorbim despre citit. într-o întâlnire, un scriitor tânăr, cezar paul bădescu, se întreba de ce ar trebui ca lumea să citească, spunea că nu e obligatoriu ca lumea să citească.

evident că am sărit să-l contrazic, să spun că măcar din punct de vedere politic, citind câte ceva din istorie – despre revoluţia franceză, despre democraţia în america (minunata carte a lui tocqueville) despre războaiele secolului 20 –, cam ce înseamnă liberalismul la englezi, conservatorismul, sau ce naiba spunea marx ăsta – am putea să înţelegem ce mai e şi cu politica asta. deşi, aş putea spune că nu pot paria că nu vei ajunge să crezi, ca alţii, că politicienii sunt şefii unei societăţi ideale în care fiecare trebuie să primim după merit, că nu trebuie să te zbată fiecare pentru un trai normal. că democraţia e o orânduire ideală, nu doar una printre altele, singura care poate să-mpiedice – şi nu mereu, din păcate - dictatura şi totalitarismul.

dar dă-o dracului de politică, să revenim la cărţile noastre.
cum să citim cărţile? să-ncepem cu beletristica.

aş paria că majoritatea cititorilor o citesc de plăcere. roman de dragoste sau de aventuri, poliţist sau science fiction, povestire sau poezie, o reped rând cu rând, căutăm să ascultăm limba autorului, să facem alianţe cu eroii principali, să nu pierdem firul acţiunii. de la romanele medievale - decameronul sau gargantua şi pantacruel, până la don quijote, cei trei muşchetari sau crimă şi pedeapsă, romanele sunt ca nişte papiote ce nu-ţi scapă din mână până nu se deşiră până la final. nu te lasă să te întrerupi, chiar şi descrierile – à la balzac – sunt noduri ce întăresc firul să nu se rupă.

am învăţat cu toţii la şcoală bucăţile unei opere literare: introducere, cuprins şi încheiere. totuşi, sunt puţine bucăţile literare care le mai respectă, alternanţa planurilor, a timpurilor, a personajelor, intertextualitatea – toate ameţesc această structură, dându-i originalitate. de exemplu, în don quijote, ca şi în 1001 de nopţi, cervantes scrie ce povesteşte un alt povestitor, cide hamete berengeli, despre don quijote, care la rândul lui povesteşte şi el despre o altă poveste, care şi ea are un alt povestitor. pas de mai ştie unde e începutul. eşti într-un vârtej ficţional. intră în molloy-ul lui beckett, în care molloy e personajul doar în jumătate de roman, în cea de-a doua lipseşte aproape cu desăvârşire. în schimb apare într-un alt roman beckettian, nenumitul. iar, de fapt, molloy nici nu e un personaj, cum este (sau pare a fi), de pidlă, quijote. e o adunătură de ironii şi paradoxuri ale lui beckett despre lume. firul constă în pre-textul vizitei lui molloy la mama sa. unde e aici introducerea, unde e cuprinsul, unde e încheierea? al cui cuprins, a cui încheiere? a căror poveşti, căror paradoxuri? să renunţăm deci la astfel de structuri preconcepute.

să vorbim acum despre personaje. spuneam despre molloy că e mai mult o mulţime de ironii şi paradoxuri. dacă în romanele „clasice”, astfel de gânduri apar din când în gând în capul vreunui d’Artagnan tânăr şi îndrăgostit de camerista reginei, galopând după eghileţi, gândurile umblă aici liber, fără personaj ca mijlocitor între autor şi cititor. personajul ca „om” dispare. n-are chip, n-are vârstă, nu-l „vezi”, ci doar îl „asculţi”. ca să te gândeşti după aceea. (sau nu.) carevasăzică nu mai VEZI personajul, îl conceptualizezi. destul de raţional, nu-i aşa? întrebarea ce vine din urmă este unde mai e atunci emoţia? în „vocea” autorului, răspund eu, în cuvinte, în efortul lecturii de a relua ce n-ai înţeles de prima dată, din cauza „interpretărilor” inoculate de şcoală (gen introducere, cuprins şi încheiere, personaj principal şi secundar şi alte bazaconii pe care autorii le-au uitat de secole – nu şi criticii români). autorul vrea să-ţi spună ceva, cu instrumentele care i s-au părut lui adecvate. dacă l-ai avea în faţă, l-ai pune să repete, că n-ai înţeles, sau i-ai adresa o întrebare lămuritoare. dar autorul e mort poate de mult, ai doar cartea în faţa ta. cu ea e mai greu – trebuie să reciteşti rândurile, să descâlceşti poate aţa papiotei, poate şi să-ntorci câteva pagini înapoi. dar e greu, te sună poate cineva la telefon. sau trebuie să cobori la prima staţie.
şi autorul rămâne mut, iar tu, ca cititor, surd.

concluzii:
- lăsăm deoparte grilele de lectură învăţate în şcoală
- ne lăsăm cu totul în voia autorului, străduindu-ne să-i înţelegem mesajul
- ne înarmăm cu răbdare, ca şi cum am fi pe vremea bunicilor.
_____________________________
  *celelalte scrisori aici

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...