scrisori către un tânăr cititor. scrisoarea V

cum să citim?

nu ne-am mai auzit demult*, şi tare mi-era dor să mai vorbim despre citit. într-o întâlnire, un scriitor tânăr, cezar paul bădescu, se întreba de ce ar trebui ca lumea să citească, spunea că nu e obligatoriu ca lumea să citească.

evident că am sărit să-l contrazic, să spun că măcar din punct de vedere politic, citind câte ceva din istorie – despre revoluţia franceză, despre democraţia în america (minunata carte a lui tocqueville) despre războaiele secolului 20 –, cam ce înseamnă liberalismul la englezi, conservatorismul, sau ce naiba spunea marx ăsta – am putea să înţelegem ce mai e şi cu politica asta. deşi, aş putea spune că nu pot paria că nu vei ajunge să crezi, ca alţii, că politicienii sunt şefii unei societăţi ideale în care fiecare trebuie să primim după merit, că nu trebuie să te zbată fiecare pentru un trai normal. că democraţia e o orânduire ideală, nu doar una printre altele, singura care poate să-mpiedice – şi nu mereu, din păcate - dictatura şi totalitarismul.

dar dă-o dracului de politică, să revenim la cărţile noastre.

cum să citim cărţile? să-ncepem cu beletristica.

aş paria că majoritatea cititorilor o citesc de plăcere. roman de dragoste sau de aventuri, poliţist sau science fiction, povestire sau poezie, o reped rând cu rând, căutăm să ascultăm limba autorului, să facem alianţe cu eroii principali, să nu pierdem firul acţiunii. de la romanele medievale - decameronul sau gargantua şi pantacruel, până la don quijote, cei trei muşchetari sau crimă şi pedeapsă, romanele sunt ca nişte papiote ce nu-ţi scapă din mână până nu se deşiră până la final. nu te lasă să te întrerupi, chiar şi descrierile – à la balzac – sunt noduri ce întăresc firul să nu se rupă.

am învăţat cu toţii la şcoală bucăţile unei opere literare: introducere, cuprins şi încheiere. totuşi, sunt puţine bucăţile literare care le mai respectă, alternanţa planurilor, a timpurilor, a personajelor, intertextualitatea – toate ameţesc această structură, dându-i originalitate. de exemplu, în don quijote, ca şi în 1001 de nopţi, cervantes scrie ce povesteşte un alt povestitor, cide hamete berengeli, despre don quijote, care la rândul lui povesteşte şi el despre o altă poveste, care şi ea are un alt povestitor. pas de mai ştie unde e începutul. eşti într-un vârtej ficţional. intră în molloy-ul lui beckett, în care molloy e personajul doar în jumătate de roman, în cea de-a doua lipseşte aproape cu desăvârşire. în schimb apare într-un alt roman beckettian, nenumitul. iar, de fapt, molloy nici nu e un personaj, cum este (sau pare a fi), de pidlă, quijote. e o adunătură de ironii şi paradoxuri ale lui beckett despre lume. firul constă în pre-textul vizitei lui molloy la mama sa. unde e aici introducerea, unde e cuprinsul, unde e încheierea? al cui cuprins, a cui încheiere? a căror poveşti, căror paradoxuri? să renunţăm deci la astfel de structuri preconcepute.

să vorbim acum despre personaje. spuneam despre molloy că e mai mult o mulţime de ironii şi paradoxuri. dacă în romanele „clasice”, astfel de gânduri apar din când în gând în capul vreunui d’Artagnan tânăr şi îndrăgostit de camerista reginei, galopând după eghileţi, gândurile umblă aici liber, fără personaj ca mijlocitor între autor şi cititor. personajul ca „om” dispare. n-are chip, n-are vârstă, nu-l „vezi”, ci doar îl „asculţi”. ca să te gândeşti după aceea. (sau nu.) carevasăzică nu mai VEZI personajul, îl conceptualizezi. destul de raţional, nu-i aşa? întrebarea ce vine din urmă este unde mai e atunci emoţia? în „vocea” autorului, răspund eu, în cuvinte, în efortul lecturii de a relua ce n-ai înţeles de prima dată, din cauza „interpretărilor” inoculate de şcoală (gen introducere, cuprins şi încheiere, personaj principal şi secundar şi alte bazaconii pe care autorii le-au uitat de secole – nu şi criticii români). autorul vrea să-ţi spună ceva, cu instrumentele care i s-au părut lui adecvate. dacă l-ai avea în faţă, l-ai pune să repete, că n-ai înţeles, sau i-ai adresa o întrebare lămuritoare. dar autorul e mort poate de mult, ai doar cartea în faţa ta. cu ea e mai greu – trebuie să reciteşti rândurile, să descâlceşti poate aţa papiotei, poate şi să-ntorci câteva pagini înapoi. dar e greu, te sună poate cineva la telefon. sau trebuie să cobori la prima staţie.

şi autorul rămâne mut, iar tu, ca cititor, surd.

concluzii:
- lăsăm deoparte grilele de lectură învăţate în şcoală
- ne lăsăm cu totul în voia autorului, străduindu-ne să-i înţelegem mesajul
- ne înarmăm cu răbdare, ca şi cum am fi pe vremea bunicilor.
_____________________________
  *celelalte scrisori aici

scrisori către un tânăr cititor. scrisoarea IV

dragă prietene cititor,
ţi-am promis încă de la prima scrisoare că vom discuta despre cum să te fereşti de cărţile kitsch. iată că a venit momentul, mai ales că se apropie anul şcolar, din păcate, şi acesta cam kitsch.

dar ce e kitsch-ul?
n-aş vrea să-ncep cu niscaiva teorii de estetică, să-ţi povestesc despre ce spunea abraham moles că înseamnă kitsch-ul - măsluire, înşelare, impostură şi surogat -, ci vreau să trec la milan kundera care, în arta romanului, spunea de kitsch că înseamnă traducerea prostiei ideilor primite în limbajul frumuseţii şi a emoţiei. că a scrie kitsch înseamnă să scrii ceva care să placă cu orice preţ şi unui număr cât mai mare de cititori, să confirmi ceea ce toată lumea vrea s-audă, după principiul lui marx - oamenii determină producţia.

ei bine, ce cărţi sunt kitsch?
cele care nu sunt trecute prin exigenţele culturale sau măcar literare. cele facile, care te prind încă de la început şi o ţin aşa până la sfârşit, fără să te lase să te gândeşti, să meditezi, fără să-ţi spună altceva decât banalităţi şi "idei primite".
e numele trandafirului kitsch? desigur, sub aparenţa erudiţiei şi a copleşitoarelor informaţii istorico-filozofico-semiotice, nu te alegi cu nimic în afara "emoţiei" detectivistice. borges însuşi, cât e el de borges, are şi el câteva povestiri kitsch. după mine, şi moartea la veneţia a lui thomas mann e de un kitsch total. nu mai zic de romanele contemporane, poliţiste, sefe, pentru copii, tineret care umplu azi librăriile, ce doză de kitsch au.

de ce apare kitsch-ul?
părerea mea e că apare din grabă şi superficialitate. ne-apucăm să scriem şi să edităm fără nici o exigenţă, în afara celei de-a produce mult şi eficient. fără zăbavă, fără muncă, fără cenzură. pentru popularitate, celebritate, bani.

ce putem face?
din păcate, şi eu, uneori, prefer să mă las dus de cărţi kitsch, facile, pe unele le categorisesc aici chiar cărţi excelente. pentru că toţi avem o predispoziţie pentru aşa ceva, şi nu ştiu dac-aş putea încadra noţiunea de kitsch în genuri de bine sau rău: el există, şi tot ce putem face e să-l atenuăm.

cum atenuăm kitsch-ul?
prin efortul creării unei educaţii literare, a unei sensibilităţi pentru valoare, mai ales la vârste mai fragede, cum e a ta. lectura susţinută a cărţilor care au făcut cultura lumii - nu doar occidentale - este unul dintre mijloace, "ochiul" critic este al doilea.

dar cum să ne ferim de kitsch înainte a ne pierde timpul citindu-l?
e cam greu:
1. primul semn e celebritatea. referinţele de pe coperta 4 neasumate şi ascunse după publicaţii celebre - best-seller internaţional, tipărit în milioane de exmplare, paralelele cu alte kitsch-uri etc. - sunt câteva semne.
2. al doilea semn e bârfa. dacă toată lumea - chiar şi cocălarii - vorbesc despre acea carte, e clar.
3. apoi este vorba de selecţia informaţiilor. păreri ale unor critici, ale unor scriitori, ale unor cititori cărora le-ai confirmat gustul literar, recomandările de încredere.
4. totuşi. dacă-ţi place o carte când eşti în librărie şi vrei s-o iei, ia-o! vezi tu dup-aceea. poate fi chiar kitsch. şi poate să-ţi placă. omul din greşeli învaţă :).

à bon entendeur, salut!

scrisoare către un tânăr cititor. scrisoarea III

moto:
dacă nu este unul dornic să iscodească cu mintea, nu încep să-l îndrum. dacă nu este unul care arde de dorinţa de a se exprima, nu mă apuc să-l luminez. dacă atunci când eu îi spun un lucru el nu e în stare să deducă alte trei, nu mai perseverez.
confucius

dragă prietene cititor,
încep a treia scrisoare cu câte ceva despre şcoala de la noi, afirmând mai întâi că ceea ce deosebeşte un om cultivat de unul grobian nu este nicidecum inteligenţa, ci accesul la educaţie şi la şcoală.

detaliind puţin, spun că dacă familia îţi dă primele apucături şi o minimă educaţie "socială", datoria şcolii este de a desăvârşi această educaţie, dar nu în sensul comportamentului – format în cei 7 ani de-acasă – ci a înţelegerii lumii în care trăieşti. menirea şcolii nu e să pregătească mecanici şi tinichigii auto, cum spunea recent un matroz fără vocaţie, ci să scoată oameni care să ia decizii bune. adică să gândească. sau cum spunea einstein, şcoala ar trebui sa-si propună ca tânărul care pleacă de acolo să aibă o personalitate armonioasă, nu să fie un specialist.
e o banalitate, ştiu, dar de banalitatea asta le-a fost frică tuturor regimurilor politice - cu cât eşti mai ignorant, cu atât eşti mai uşor de condus (evident, nu întotdeauna) - ţara te vrea prost.

în fine, ceea ce vreau să spun e că la terminarea şcolii, tânărul ar trebui să ştie să scrie o scrisoare, să susţină o conversaţie, să privească un tablou, să citească o partitură, să aprecieze o carte. dar pentru asta e nevoie de dascăli, nu de oameni care să reproducă o programă sterilă, e nevoie de oameni deschişi, cu talent pedagogic şi dragoste pentru tineri, nu rataţi şi frustraţi perimaţi, dintre care ministra andronescu, de pildă, e cea dintâi.

iartă-mă, te rog, c-am început a discuta politică, însă din păcate imbecilitatea ei v-afectează pe voi, tineretul şcolar. bunăoară, se poate întâmpla ca un bacalaureat (absolvent de bacalaureat) să creadă că elevul dima dintr-a şaptea e o carte mare şi să n-aibă habar ce-i aia galaxie, big crunch, chakra, tarkovskian etc. (exemplele le-am luat din ultimul capitol al orbitorului, corpul de mircea cărtărescu).
aşa că: dacă ai un profesor de limba română bou, nici unui prieten nu-i place literatura, părinţii au în bibliotecă doar sandra brown şi paulo coehlo, atunci sunt şanse minime să descoperi cu adevărat literatura.
căci nu contează că citeşti carţi bune şi cărţi proaste, ci contează cum anume citeşti. dacă înveţi cum anume să citeşti - căci asta se învaţă, ca şi scrisul - va fi foarte uşor să alegi ce să citeşti de la un anument moment dat. adică să prinzi gustul literaturii.

bun. deci am hotărât că şcoala nu e de prea ajutor. poate nici familia sau cercul de prieteni. dar atunci ce e de ajutor? două lucuri:
1. voinţa
2. plăcerea
dacă nu le ai, lasă-te de citit. (poate şi de muncit, dar asta e o altă discuţie) căci primul element te va sprijini în construirea unei educaţii – îndrumare, efort –, al doilea, să savurezi ceea ce-ţi place în detrimentul a ceea ce nu.

iartă-mă din nou, iarăşi am vorbit mult şi n-am trecut la lucruri concrete. deci cum anume să-ţi faci educaţia livrescă şi cum să te bucuri de cărţile bune, imediat în scrisoarea următoare.

te îmbrăţişează livreşte, dragoş

scrisori către un tânăr cititor. scrisoarea II

motto:
nu e deloc uşor să înţelegi sângele altuia: urăsc pe cei care citesc din trândăvie.
friederich nietzsche

dragă prietene cititor,
am schiţat în prima scrisoare câte ceva despre scopul cititului şi câte ceva despre literatură ca artă, dar nu vreau să teoretizez prea mult, poţi lua cărţi de teorie a literaturii şi te-ai lămurit. sau nu.
vreau acum să scriu despre "cărţile scrise cu sânge", preluând termenul nietzscean de mai sus. acestea sunt, după mine, cărţile socotite îndeobşte mari, de valoare, "canonice", pe care numai tâmpiţii sau răuvoitorii le neagă, dar fără efecte pe termen lung. ele sunt cărţile scrise cu sânge - cu ore, zile, săptămâni, ani din viaţa autorului, ca să nu zic de efort. despre odiseea, don quijote, faust, casa umbrelor, doamna bovary, anna karenina, în căutarea timpului pierdut, ulise.

ce-ţi oferă ele?
totul, o lume aşa cum o vede autorul ei, raportându-se la cea pe care a trăit-o. o lume în care te invită să intri şi în care mii de oameni zic că merită. aşa că ia o lumânare şi intră. vei ieşi de-acolo altfel. nu ştiu cum, nu-ţi pot povesti nici despre mine cum am ieşit, dar îţi pot spune că am ieşit schimbat. ca după o experienţă reală. (în bine sau în rău, nu cred că aceste categorii se aplică aici, e o lume dincolo de aceste categorii "mundane".)

dar experienţa aceasta schimbătoare are un rol. pe care ţi-l asumi sau nu.
dacă ţi-l asumi, atunci începi să te pregăteşti pentru, iei lucrurile în serios. pe cont propriu, din păcate nimeni nu te învaţă să gândeşti sau să te bucuri în această nouă lume - nu te-nvaţă ei în cea reală, darmite. şi începi cu bazele.

de pildă, să luăm anna karenina. începi să citeşti cu atenţie. presupun că ştii cam ce se întâmplă, s-au făcut atâtea filme dar din care nu înţelegi mare lucru, de pildă tratează toate despre dragostea ei şi a lui vronski, în loc să trateze despre levin care, după mine, el e personajul principal - nu te-aşteptai, nu? te opreşti asupra cuvintelor, asupra frazelor ca să le înţelegi. te întrebi cum trăiau oamenii pe atunci, cum îi descrie tolstoi, iei seama la fiecare amănunt, toate laolaltă alcătuiesc viziunea autorului, poiecţia lui raportată la lumea în care trăia.
apoi începi să te întrebi. bunăoară: eu cum trăiesc raportat la oamenii aceia? sunt eu oare altfel? ei erau altfel? mie mi s-ar putea întâmpla astfel de lucruri? de ce nu mi se-ntâmplă sau ce pot face să mi se-ntâmple? mamă ce fain a descris tolstoi cutare scenă, m-a emoţionat mult. oare ce-a vrut să spună acolo? dar dincolo? am înţeles oare bine? cine are dreptate, anna sau karenin? sau tolstoi? tată, ce l-aş bate pe vronski...

asta e ceea ce înţeleg eu a citi. când iei apoi o carte mai recentă, să luăm bunăoară franny şi zooey a lui salinger. ce întrebări îţi pui? eu mi-am pus de pildă, ce-a fost asta? ce-a vrut oare să spună că eu n-am înţeles. aş fi fost eu oare franny? şi dacă aş fi fost, ce-aş fi făcut? nu prea m-am lămurit. dar poate alţii au descoperit altceva, dar pân-acum puţini au reuşit să-mi spună.

vorbeam despre rol. dacă nu ţi-l asumi, atunci citeşti, cum spunea nietzsche, din trândăvie şi cum spunea eliade, belfereşte. te laşi în voia cuvintelor, a acţiunii, îţi place cum se termină, ce cuvinte a folosit autorul, cum a descris decorul, personajele, închizi cartea şi gata. a doua zi ai uitat de carte. aşa am citit eu codul lui davinci. într-o noapte. testul belferelii este următorul: dacă peste un an vrei să spui ceva despre acea carte, îţi vine şi altceva în minte decât că X (personajul principal) a făcut Y?

dar care este acest rol, al experienţei aceasta schimbătoare? păi rolul este de a se lăsa urmată activ, adică dacă te laşi schimbat. căci orice schimbare se face greu, cu efort, e un lucru comun, dar acest "efort" e prinosul tău - în afară de cel al preţului cărţii - "sângele " pentru aceia care ţi-au dat cartea: cititorul, editorul sau prietenul care ţi-o recomandă, lumea.

dar marele pericol, după cum spune un mare critic american, harold bloom, nu este că aceste cărţi scrise cu sînge nu mai sunt citite, ci că nu mai ştii cum să te fereşti de celelalte kitsch.
dar despre asta în altă scrisoare.

cu la fel de mare prietenie, dragos

scrisori către un tânăr cititor. scrisoarea I

motto:
astăzi cititorii citesc cărţile care vin din altă parte decât din cultură.
alessandro baricco


dragă colega (dacă-mi permiţi să-ţi spun aşa),
trebuie mai întâi să ştii că opiniile de-aici nu sunt deloc ale unui “literat”, n-am terminat nici o universitate filologică - ceea ce ar putea să mă “acrediteze" e “munca” personală cu cartea, dialogul cu fiecare carte-n parte. dar să purcedem.

m-ai întrebat ce cărţi să citeşti?
înainte de a-ţi răspunde – efort ce va presupune câteva scrisori – dă-mi voie să pornesc de la o altă întrebare:
care este scopul pentru care să citeşti?

eu răspund aşa: eu citesc pentru că vreau să trăiesc; şi nu doar viaţa în care-am intrat acum 33 de ani (una comună, ca a tuturor), ci şi viaţa altora – a sutelor de scriitori, a miilor de personaje. vreau să trăiesc într-o altă dimensiune decât cele concrete, ale spaţiului şi timpului. să iau de undeva alte "experienţe". din lumea morţilor a lui pedro páramo de juan rulfo, din cea a orbilor din eseul despre orbire de jose saramago, să trăiesc experienţa lui cervantes, a lui cide hamete berengeli şi-a lui don quijote însuşi, a annei karenina, a soţului ei alexei karenin, a lui konstantin levin.

vei înţelege din asta că literatura pentru mine e un refugiu. te contrazic. nu. ea e un fel de instrument, cu nenumărate legături cu lumea - ea îmi complică lumea, mi-o-ncifrează - o schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari, cum spune blaga – îmi dă noi perspective asupra lumii.

pentru că literatura e artă. iar arta ce face?
arta mă învaţă. mă învaţă să fiu mai mult decât un om obişnuit. nu e religie, nu mă “salvează”. dar mă îmbogăţeşte. cum?
îmi aduce în faţă neobişnuitul, noi perspective. mă face să “simt” altceva decât prin simţul comun, mă incită, mă obligă să “dialoghez”. nu te incită oare aventurile lui ulise prin mediterana, la troia, cu circe, cu calipso, cu ciclopul, cu poseidon? nu te incită aventurile lui d’artagnan la curtea lui ludovic al XIII-lea, alături de cei 3 muşchetari? nu dialoghezi oare cu ei, ca să le descoperi conştiinţa - prin asta, nu devii altfel? nu te schimbi? nu vrei să te depăşeşti, nu simţi că eşti altfel decât toţi ceilalţi?

dar cum anume să faci asta? şi mai ales cu ajutorul căror cărţi, cum să te fereşti de kitsch-ul literar, îţi voi spune într-o altă scrisoare.

cu mare prietenie, dragos