visul lui raskolnikov

... Lumea întreagă era osândită să cadă victimă unei molime înfiorătoare, nemaivăzută și nemaiauzită, care, iscată în străfundurile Asiei, se abătuse asupra Europei. Toți erau condamnați să piară, în afara unui număr de privilegiați. Apăruse o specie nouă de trichine, niște vietăți microscopice care pătrundeau în trupul omului. Acești corpusculi erau înzestrați cu rațiune și voință. Oamenii în trupul cărora reușeau să se aciueze turbau și-și pierdeau mințile. Dar niciodată, niciodată până atunci, niște ființa umane nu se socotiseră mai înțelepte, nu fuseseră mai sigure că erau depozitarele adevărului, ca indivizii condamnați. Acestora li se părea că nicicând nu existaseră verdicte, legi științifice, convingeri morale și credințe mai infailibile ca ale lor. Sate întregi, orașe întregi, popoare întregi se molipseau și cădeau pradă nebuniei. Toți erau agitați și nu se mai înțelegea om cu om. Fiecare credea că el singur stăpânește adevărul adevărat și, uitându-se la ceilalți, pe care-i credea rătăciți pe căi greșite, era cuprins de disperare, se bătea cu pumnii în piept, îi implora plângând și frângându-și mâinile. Oamenii nu mai știau ce e bine și ce e rău, pe cine să condamne și pe cine să absolve de vină. 

feodor mihailovici dostoievski, crimă și pedeapsă, editura, leda, 2006, traducere de ion covaci, p.590

sursa picturii